Invitatul săptămânii: Revoluţiile ca fenomen istoric

Dacă vom deschide „Dicţionarul explicativ al limbii române“, pentru „revoluţie“ găsim următoarea explicaţie: „schimbare bruscă, prin salt, a unui fenomen, care trece de la o stare calitativă veche la o stare calitativă nouă, superioară; transformare radicală în raporturile social-economice şi politice ale unei societăţi şi care constă în trecerea puterii politice din mâinile vechii clase dominante, în mâinile unei clase noi, precum şi în sfărâmarea vechilor relaţii de producţie şi instaurarea unor relaţii de producţie noi, corespunzătoare nivelului de dezvoltare a forţelor de producţie; schimbare profundă, radicală, într-un anumit domeniu; transformare bruscă şi totală“.

Din punct de vedere istoric, revoluţia vizează o îmbunătăţire a stării sociale, politice şi economice, în principal, a unei naţiuni. Revoluţiile au avut mai întotdeauna acest scop de a promova o situaţie mai bună, în pofida unei situaţii ce devine greu de suportat. Revoluţiile vin să schimbe anumite stări sociale, să ordoneze viaţa politic şi economic, acolo unde pare că totul devine de neschimbat. În esenţă, revoluţiile sunt produsul unei societăţi în declin care nu mai are aproape nimic de oferit la nivelurile menţionate: social, economic, politic. Aceasta este cauza revoluţiilor.

Ele vin în momente de tensiune maximă a unei societăţi, în momente când sistemele politice curente nu mai sunt viabile şi nu mai pot oferi condiţiile unei vieţi sigure, condiţiile desfăşurării acesteia într-un cadru normal. De aceea, schimbările de regimuri sunt, în general, produsul unor revoluţii, şi nu al unor simple răscoale. De altfel, caracterul acestora a fost unul violent mai întotdeauna, fapt care a dat sens peiorativ cuvântului în sine. Revoluţia nu a putut fi un eveniment paşnic nicicând.

Europa, dacă ne referim doar la ea, a fost martora mai multor revoluţii. Şi acestea, de mai multe tipuri: socio-economic, caracteristică ţărilor vestice, naţionalist sau care viza afirmarea unei naţiuni, caracteristică în general popoarelor est-europene, sau pur şi simplu având caracter strict politic prin aceea că se urmărea schimbarea unui regim cu un altul sau preluarea doar a puterii, în detrimentul altui regim, cum au fost revoluţiile comuniste, dovedite a nu fi urmărit în mod imediat îmbunătăţirea unei stări sociale precare, în favoarea uneia mai rezonabile.

Prima dintre revoluţii a fost una de revendicare a unei situaţii socio-economice mai bune, de înlăturare a unui sistem învechit, de tip medieval, şi ne referim aici la Revoluţia franceză de la 1789, care urma să construiască relaţii noi, de tip capitalist. Aici Biserica a avut de suferit, deoarece a fost considerată exponent şi promotor al acelui sistem învechit şi exploatator. Să ne reamintim că lozinca Revoluţiei franceze, preluată mai apoi de revoluţiile estice, precum cea de la 1848 de la noi, a fost „Libertate, egalitate, fraternitate“, căreia uneori i se mai adăuga cuvântul „dreptate“.

Atunci a fost momentul în care s-a dat semnalul scoaterii Bisericii din spaţiul public, pentru aceea de a fi fost considerată exponentul oprimării, inegalităţii şi nedreptăţii. Occidentul păstra încă vie memoria abuzurilor Bisericii Catolice, a existenţei inchiziţiei, a oprimării oricărei păreri contrare acesteia, fie ea cât de ştiinţific elaborată. Or, aşa ceva n-a putut fi uitat uşor, iar Revoluţia, înainte de crea o nouă ordine, a avut grijă să plătească poliţe sau, dacă avem o altă înţelegere, să elimine potenţialii duşmani. Aşa au ajuns sub cuţitul ghilotinei, printre zecile de mii de victime, foarte mulţi oameni ai Bisericii. Era o nouă ordine socială.

Existau circa 130.000 de clerici, din care 60.000 erau membri ai ordinelor monahale. Cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Se obişnuia ca cei mai tineri fii ai marilor nobili să urmeze cariera bisericească, pentru a se putea îmbogăţi. Mulţi episcopi deţineau mai multe episcopate şi nu erau văzuţi niciodată slujind în vreuna dintre ele. Acest lucru a provocat mari scandaluri şi Biserica a fost percepută de populaţie ca o instituţie coruptă.

Biserica Catolică era cel mai mare proprietar funciar în Franţa. Clerul beneficia de pe urma perceperii dijmei şi era scutit de plata impozitelor. Preoţii ocupau o importantă poziţie în stat, se ocupau de săraci, spitale şi şcoli şi ţineau registrele de stare civilă, notând în registrele parohiale naşterile, căsătoriile şi decesele.

Revoluţia franceză este evenimentul care a marcat totodată, în istoria Franţei, trecerea la epoca modernă. Perioada revoluţionară începe în 1789, cu reunirea Adunării Stărilor Generale şi căderea Bastiliei, şi se termină în 1799, cu lovitura de stat din 18 brumar a lui Napoleon Bonaparte. Ideile liberale şi naţionale propăvăduite de Revoluţia franceză s-au răspândit în toată Europa, având ca efect intensificarea luptei naţiunilor asuprite împotriva dominaţiei străine. Revoluţia franceză completează şirul marilor revoluţii ale epocii moderne, fiind precedată de Revoluţia engleză şi de Revoluţia americană. Totodată, ea a rămas cel mai popular model de insurecţie până la Revoluţia rusă din 1917, deşi, cu numai cinci ani înainte, o mişcare avusese loc ceva mai la răsărit, la noi, la români. Era vorba de celebra mişcare a lui Horia, Cloşca şi Crişan. Doar că, în Transilvania, mişcarea ce a fost fără doar şi poate revoluţionară, şi nu doar o simplă răscoală, a avut un caracter naţional, de revendicări ce vizau o stare mai bună a unei societăţi oprimate. Aici Biserica a fost promotor şi colaborator.

Au urmat cunoscutele mişcări de la 1821 şi apoi la 1848. Prima era o mişcare de afirmare naţională a acelora ce se doreau eliberaţi de sub un jug extrem de apăsător şi de lungă durată, cel otoman. De aceea, mişcarea aceasta a reunit forţele tuturor popoareleor care aveau un interes comun: scuturarea acestui jug. Din punctul de vedere al schimbărilor vizate, aceasta poate fi considerată o revoluţie. Iar cu aceasta au pactizat acei care de veacuri vizau un astfel de scop, adică oamenii Bisericii. În Răsărit, Biserica nu pactizase cu oprimatorul, ci suferise împreună cu cei pe care-i păstorea, pe când, în Occident, Biserica a fost una de Curte, complăcându-se în a face politica acesteia.

Revoluţia cea mai agresivă a fost aceea bolşevică din 1917, din Rusia, care a adus schimbări în tot spaţiul est-european, după crearea unui stat-mamut pe ruinele a ceea ce fusese marele Imperiu Ţarist. Revoluţia aceasta a fost manipulată şi confiscată de grupuri care au capacitat puterea în Rusia pentru multă vreme. Este un eveniment istoric ale cărui urme nefaste se văd şi azi, şi aceasta nu numai în Rusia.

Revoluţia a avut drept scop aducerea unui alt tip de regim la putere, regim suficient de puternic încât să poată impune schimbări care au influenţat nefast viaţa jumătăţii estice a Europei.

A fost perioada de timp când Bisericile au avut cel mai mult de suferit, fiind oprimate până la martiriu. Au fost dărâmate biserici, au fost închise sau transformate în grajduri, dar, şi mai grav, au fost persecutaţi preoţi şi credincioşi, parte importantă sfârşind în puşcăriile comuniste.

Situaţia a fost readusă la normalitate tot printr-o revoluţie, oarecum comună statelor oprimate.

Din acest punct de vedere, în intenţie, revoluţiile sunt şi evenimente istorice de restabilire a unei stări de drept sau de corectare a unor deviaţii de la cursul posibil normal al istoriei, deşi în finalitate ele au fost pervertite, prin manipulare şi confiscare.