Israel - un popor al pedagogiei divine

Mântuitorul Iisus Hristos avea să se nască la plinirea vremii, acesta este punctul temporal paulin pe care Sfânta Scriptură îl reliefează. Însă această plinire a vremii poartă cu sine conotaţii adânci, complexe şi responsabilităţi pe măsura evenimentului. Aplicarea planului dumnezeiesc nu se putea face dintr-odată în lume. Drept urmare a fost nevoie de un mijlocitor, de un reprezentant prin care voia divină să-şi ducă la bun sfârşit planul. Acest reprezentant a fost poporul ales, Israel sau poporul evreu. Iar perioada pregătirii pentru venirea Mântuitorului cuprinsă de Vechiul Testament a căpătat tot o denumire paulină, aceea de pedagog către Hristos. Întrucât apropierea de Dumnezeu nu era posibilă, trebuia să existe o bază pentru o relaţie oarecare între Dumnezeu şi Israel. Astfel, Dumnezeu a instituit un legământ, care înseamnă că El, în harul şi iniţiativa Sa suverană, a oferit Israelului o relaţie specială cu Sine. Decalogul a servit ca şi coordonată a comportării israelite. A servit ca reper divin, indicând cum, unde sau în ce loc trebuie împlinit sau urmat cuvântul dumnezeiesc. Prin Decalog poporul ales se apropie şi se dedică Dumnezeului celui viu. Totul va începe cu Avraam. Credinţa lui îl va transforma în tată al multor popoare. Era primul pas pe care Dumnezeu îl făcea spre alegerea poporului. Prin Iacov va fi pecetluit legământul avraamic, poporul ales dobândind şi denumirea de Israel. Până la Moise, evreii au cunoscut pe Dumnezeu, însă cultul şi societatea lor nu erau încă unificate. Iar această unificare nu se putea realiza decât printr-o legislaţie divină, unică, pentru întreg poporul. Aici vorbim despre Decalog.

Istoria Israelului ca popor unificat începe în Egipt cu relatările despre Moise şi ieşirea miraculoasă din Egipt. În timpul şederii în pustiu, a fost încheiat legământul cu Iahve, Domnul şi Dumnezeul lui Israel. Sub comanda lui Iosua, Israelul a reuşit în sfârşit să intre în Ţara Promisă, izgonind din ea pe canaanienii indigeni. Mai mult, pe baza poruncilor divine, care deveniseră între timp şi repere social-valabile, evreii vor pune bazele unei societăţi puternice, cu valenţe religioase şi politice bine închegate. Fondul istoric al textelor care se referă la această epocă dă naştere la destule dezbateri. Unii studioşi, mai ales cei de tendinţă conservatoare, sunt înclinaţi să accepte relatarea biblică aşa cum este: admit că a fost o migrare în masă a evreilor din Egipt, care au invadat regiunile Israelului şi, prin luptă militară, au intrat în posesia ţării. Lipsa probelor arheologice sigure care să documenteze o cucerire militară de aşa mari proporţii, dar şi unele ambiguităţi în însăşi tradiţiile biblice au determinat pe alţi istorici să presupună că atât ieşirea din Egipt, cât şi intrarea în Ţara Promisă au necesitat o lungă perioadă de timp. Unele triburi israelite erau probabil deja în Palestina înaintea exodului şi s-au unit cu altele care au ajuns într-o epocă mai recentă. Unele oraşe canaanite au fost probabil cucerite cu forţa şi altele au fost ocupate paşnic. În orice caz, Biblia interpretează aceste evenimente ca un mare gest de eliberare înfăptuit de Dumnezeu şi ca începutul istoric al lui Israel. Aşadar, ca mijloc pentru îndeplinirea acestei misiuni, de a fi lumină a neamurilor, Dumnezeu a dat poporului evreu Torah, legile şi tradiţiile pe care să le urmeze. Deoarece rolul evreilor este să răspândească în lume adevărurile despre Dumnezeu, rostul acestor legi era sa ne îndrume, pe noi şi acţiunile noastre, în această direcţie.

Poporul Israel, ca şi popor al lui Dumnezeu, are o istorie aparte. Vechiul Testament este istoria formării poporului Israel şi a existenţei lui cu evenimente de glorie, dar şi de umilinţă până la venirea lui Mesia, Unsul lui Dumnezeu, foarte mult aşteptat de evrei. În capitolele de mai sus este prezentă această idee alături de aceea a necesităţii poporului ales, a rolului său în istoria omenirii. Israelul întotdeauna a fost un popor mai binecuvântat şi mai deosebit în comparaţie cu alte noroade, prin simplul fapt că era poporul ales, poporul lui Dumnezeu. Poporul Israel ia naştere din seminţia lui Avraam, prietenul lui Dumnezeu. Pentru că Avraam nu avea copii şi stăruia în rugăciune de Dumnezeu să-i dea copii, Dumnezeu îi promite că îl va face un neam mare şi-i va da în stăpânire ţara în care atunci era un străin. Atunci când Dumnezeu a încheiat legământ cu Avraam, El a pus hotarele ţării care va fi locuită de urmaşii lui Avraam, poporul ales. Cu multe suferinţe au trecut prin robia egipteană, babiloniană, asiriană, medo-persană, elenă, romană, dar cu toate acestea ei au continuat să respecte legământul divin şi să rămână uniţi: "Domnul s-a arătat lui Avraam, şi i-a zis: "Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale." Şi Avraam a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase" (Facere 12, 7).

Întreaga providenţă divină asupra poporului ales va fi desăvârşită în cele din urmă prin activitatea profeţilor. Aceştia vor vorbi despre Mesia cel mult aşteptat, despre evenimente ale istoriei mântuirii, dar vor lupta şi cu moravurile şi neajunsurile societăţii iudaice. Ei vor fi reprezentanţii divinului care vor încerca să păstreze poporul pe calea cea dreaptă, care se vor îndeletnici cu tâlcuirea Legii şi care vor mustra orice greşeală. Nu de puţine ori Dumnezeu pedepseşte prin mâna profetului. Exemplul regelui David este elocvent în acest sens. Aşadar, Avraam, Moise şi Decalogul, respectiv întreaga activitate profetică indică trei coordonate generale ale noţiunii de popor ales. Trei coordonate care definesc cu succes tot ceea ce se poate defini referitor la expresia poporul lui Dumnezeu. O expresie de un înţeles simbolic bogat, dar în acelaşi timp complex. În orice caz, scopul divin a fost dus la bun sfârşit prin intermediul neamului lui Israel.

Chiar dacă a trecut prin numeroase evenimente marcante, pentru Vechiul Testament Israelul a fost poporul lui Dumnezeu. Un popor ales, prin care Dumnezeu şi-a arătat slava, planul pedagogic şi dragostea Lui pentru oameni. Un popor a cărui istorie a fost pilduitoare pentru toate celelalte neamuri contemporane lui şi care, în anumite etape ale dezvoltării sale, a oferit pilde vrednice de urmat. Israelul a fost un popor al pedagogiei divine, prin care Dumnezeu a pregătit întreaga lume şi S-a manifestat pentru toţi oamenii. Iar argumentele cele mai puternice în favoarea acestei alegeri sunt tocmai societatea şi principiile prin intermediul cărora evreii s-au condus şi s-au deosebit de celelalte neamuri.