Istoria necunoscută a unui portret centenar

O mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri (Psalmul 89, 4). Pentru oameni, în schimb, timpul zilelor noastre pare că nu mai are răbdare.

Aduc o mărturie de suflet despre ce înseamnă să-L aștepți pe Dumnezeu să lucreze în istorie.

În timpul slujirii mele ca Superior al Așeză­mintelor Românești din Țara Sfântă, am dorit să realizez o galerie cu portretele superiorilor ce au ostenit în cadrul Reprezentanței Românești din Ierusalim.

Spre surprinderea mea, două chipuri ale celor care s-au nevoit chiar la începuturile istoriei Așezămintelor erau de negăsit. Am crezut atunci că istoria nu mai păstrase pentru posteritate ima­ginile lor (protosinghelul Gherasim Luca și monahul Inochentie Moisiu), dar, după zece ani de la această inițiativă, într-o zi de praznic, la sărbătoarea Prea­sfintei Treimi, mare a fost bucuria să primesc o veste neașteptată. Unul din portretele lipsă fusese achiziționat, din dragoste față de artă, de familia doamnei prof. dr. cercetător Ioana Feodorov Cândea și a domnului profesor Valentin Feodorov. Nu știam despre ce este vorba, apoi am aflat că aceștia intenționează să-mi dăruiască un portret al unui monah de la Mănăstirea Neamț.

Sunt îndatorat să le mulțumesc, neuitând legătura sufletească pe care o am cu ținutul voievozilor și al inestimabilelor mănăstiri moldave, mai ales că nu au știut ce bucurie și neașteptată surpriză au putut să-mi ofere prin aflarea chipului unui monah de demult.

Relatez istoria primirii acestui tablou, care poartă în sine întâlnirea dintre un monah și un artist. Arta este ceva fără de care poți să trăiești în registre smerite, dar în același timp și ceva fără de care viața ar fi mult mai săracă.

Când am văzut pictura prima dată, am rămas uluit. Pe ea era consemnat anul 1923.

Monahul imortalizat în tablou este Inochentie Moisiu, iar pictorul Constantin Isachie.

Istoria monahului Inochentie Moisiu de la Mănăstirea Neamț am așezat-o în câteva evocări într-o lucrare sistematică dedicată Așezămintelor Românești din Țara Sfântă. A fost greu să refac biografia lui, dar am fost ajutat de câteva documente din Arhiva Reprezentanței Patriarhiei Române din Ierusalim și de amintirea unui arhimandrit nemțean, Partenie Apetrei, care l-a cunoscut și apreciat, afirmând că a rămas impresionat după întâlnirea cu el. Astfel am izbutit să creionez o biografie a monahului pomenit.

Monahul Inochentie, revenit de la Ierusalim, constituia un model pentru monahii din Lavră, peste 300 la număr, fascinați de istorisirea Locurilor Sfinte unde a trăit Mântuitorul lumii, predicând Evanghelia mântuirii.

Așadar, cu acest portret se îmbogățește Galeria Superiorilor români care au trudit la Ierusalim, Inochentie Moisiu nevoindu-se la jumătatea veacului trecut.

La cererea Patriarhului Miron Cristea, Mitropolitul Moldovei, Nicodim Munteanu, l-a recomandat pe monahul Inochentie ca administrator al Așezămintelor Românești de la Ierusalim și Iordan, caracterizându-l drept un bun gospodar, evlavios, harnic și cunoscător al limbii grecești. În cei aproape nouă ani petrecuți la Ierusalim, printre mari lipsuri și greutăți, monahul Inochentie Moisiu a fost preocupat de buna chivernisire a Așezămintelor de la Locurile Sfinte.

Părintele Inochentie Moisiu s-a născut la 25 februarie 1885, în localitatea Răucești, jud. Neamț, în familia bunilor creștini Teodor și Maria, gospodari de seamă ai comunității, care i-au insuflat vlăstarului lor, pe lângă deprinderile frumoase, și dragostea pentru Biserică și neam.

La botez a primit numele Sfântului, Slăvitului Proroc, Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan, pe urmele căruia a pășit cu sfială în peregrinările din timpul vieții.

Din punctul de vedere al pregătirii școlare, Ino­chentie a absolvit doar câteva clase primare, dar smerenia și râvna pentru cele sfinte i-au luminat viața și calea către netrecătoarea Împărăție.

Fiind atras de isihie și de viețuirea monahală aspră, la 15 mai 1899 a fost închinoviat în chilia românească „Sfântul Nicolae” din Muntele Athos, unde a și primit, zece ani mai târziu, la 13 august 1909, îngerescul chip din mâna starețului, ieromonahul Gherontie.

După experiența athonită s-a închinoviat în obștea Mănăstirii Neamț, unde stărețea Episcopul Nicodim Munteanu, mai târziu Mitropolit al Moldovei și Patriarh al României.

Revenind la perioada în care părintele Inochentie a fost numit Administrator (conducător) al Așezămintelor Românești din Țara Sfântă, e de folos să lămurim o nedumerire firească: de ce a fost trimis un monah la Ierusalim în perioada respectivă?

Anumite situații au interzis venirea din țară a unui ieromonah. Patriarhul Ierusalimului ar fi transmis atunci: dacă va veni un ieromonah, ar putea fi caterisit de noi.

A fost trimis la Ierusalim chiar înainte de Războiul din 1939, rămânând acolo nouă ani, după care s-a întors în străvechea Lavră a Neamțului, fiind înregistrat începând cu data de 1 septembrie 1948, conform Ordinului Patriarhiei cu numărul 371/1948. Dând dovadă de o bună așezare duhovnicească și numeroase calități, i-a fost încredințată ascultarea de mare arhondar, conform Ordinului Patriarhiei cu numărul 364 din 21.02.1951. În anul 1958, fiind încercat de o suferință trupească, s-a retras din ascultarea de arhondar, iar la 14 mai 1960 a fost nevoit să părăsească mănăstirea, aflându-se sub incidența nedreptului Decret 410/1959, și s-a stabilit în localitatea natală Răucești, din fostul Raion Târgu Neamț, județul Neamț.

La 15 martie 1965, după o grea suferință, a pornit pe calea veșniciei, cu nădejdea dobândirii bunătăților celor veșnice din Ierusalimul Ceresc, fiind îngropat în cimitirul comunei Răucești. Înmormântarea s-a făcut după tipicul îndătinat monahilor în biserica parohială „Sfântul Nicolae”, la slujbă participând și câțiva viețuitori de la Mănăstirea Neamț, foști împreună-nevoitori pe calea monahismului. Au slujit mai mulți preoți de mir, printre care Vasile Popa și Dumitru Săvescu de la Parohia „Adormirea Maicii Domnului”. Despre viața plină de virtuți și misiunea pe care a împlinit-o Inochentie Moisiu au vorbit părintele Vasile Popa, precum și un ieromonah din Lavra Neamțului.

Localitatea Răucești s-a aflat în perioada războiului pe linia frontului, acolo având loc lupte crâncene. Școlile din comună și multe case ale locuitorilor au fost distruse de bombardamente. Casa familiei Moisiu a servit ca școală o perioadă de timp. Probabil era o casă gospodărească, cu câteva încăperi mai mari.

După Decret, monahul Inochentie a fost nevoit să părăsească mănăstirea. Nu avea studii și nu-i era îngăduit să rămână în obște, conform hotărârii autorităților comuniste.

Din informațiile culese în localitatea sa natală, Răucești, la vârsta bătrâneților, monahul Inochentie a fost îngrijit de niște rudenii, Costică Borcilă și soția lui, Maria, buni gospodari, cu frică de Dumnezeu, de o bunătate sufletească exemplară, fiind alături de el în ultimii ani ai vieții.

Din mărturisirea preotului Mihai Vrânceanu, în duminica a treia a Sfântului și Marelui Post al Paștilor din anul 1963 (după alte surse, acest lucru s-ar fi petrecut doi ani mai târziu), familia Borcilă a mers în camera pribeagului monah pentru a-i duce anafură și a-l invita la masă. Au găsit candela aprinsă, în timp ce părintele Inochentie își începuse călătoria către Veșnicie.

Istoria enigmaticului tablou începe cu descifrarea numelui lui Constantin Isachie și a anului scris sub numele pictorului, 1923.

A rânduit Dumnezeu ca după 100 de ani de la zugrăvirea lui să se descopere chipul unui monah smerit, care nu a lăsat în urmă fotografii, întrucât poate nici vremea nu i-a îngăduit sau poate, cumva, arhiva personală s-ar fi pierdut pe undeva. Nu îmi dau seama în ce împrejurare a fost pictat monahul de către Constantin Isachie. Poate l-a întâlnit personal ori i-a fost oferită o fotografie a acestuia. Sunt admise mai multe variante, întrucât Constantin Isachie s-a născut la Pașcani în 1888, dar s-a stabilit la puțin timp după aceea cu familia la Roman, urmând ciclul primar și gimnazial în urbea romașcană, apoi Liceul Negruzzi și o Școală Superioară de Comerț în Iași.

În vremea când era funcționar la Administrația Financiară din Iași, a urmat Facultatea de Drept, a fost avocat la Constanța și s-a înscris la Școala de Belle Arte din București, în clasa lui G.D. Mirea, făcând naveta între București și Comana, unde funcționa ca avocat.

A participat la Primul Război Mondial, avându-l comandant pe generalul Henri Cihoschi, căruia i-a realizat mai multe portrete. Pe front a fost rănit în luptele de la Mateiaș. A fost internat în spitalul din Câmpulung, unde a întâlnit-o pe viitoarea lui soție.

A luptat ulterior și pe frontul din Moldova, unde s-a îmbolnăvit de tifos. Cu toate că era în mare suferință, nu a renunțat să imortalizeze scene de luptă ori să schițeze mai multe chipuri ale camarazilor de arme sau cunoscuților care l-au impresionat, așezându-le pe pânză după finalizarea războiului.

A făcut multe călătorii și excursii de studii, din perioada respectivă datând multe schițe de figură, planșe neterminate, eboșe. Când s-a căsătorit, a preferat numele de Isachie, alături de Popescu, cu care avea să semneze majoritatea lucrărilor sale.

A obținut o bursă din partea statului român, pentru a studia la Paris, unde a lucrat intens. În țară și străinătate a participat la numeroase saloane de pictură.

După ce a vizitat Mangalia și zona de lângă mare, au apărut numeroase picturi cu Dobrogea. Se poate ca în prima sa vizită acolo să fi fost însoțit de Gala Galaction, căruia i-a și realizat un preafrumos portret, poate cel mai reușit dintre cele deținute de cunoscutul scriitor și profesor de teologie.

În anul 1926, a vizitat Țara Sfântă împreună cu părintele Gala Galaction, făcând un voiaj cu vaporul. O reușită pictură reprezintă Biserica Sfintei Învieri din Ierusalim și a sa curte interioară, aceasta numărându-se printre lucrările pline de lumină ale artistului.

A vizitat și Coasta de Azur, în anul 1927, unde a expus pictura intitulată Sfântul Mormânt din Ierusalim, iar în anul următor a efectuat portretul Patriarhului Miron Cristea.

Preocupat tot mai mult de pictură, a expus frecvent în țară și dincolo de hotare, cu precădere în Franța, primind medalii, ordine și aprecieri din lumea întreagă.

După anul 1928 a călătorit în Anglia și Spania, iar în 1937 pe Coasta Dalmată, la Dubrovnik.

Pe parcursul mai multor ani a admirat, cu ochii ageri de artist, cele mai frumoase locuri din țară, poposind în Moldova, în Munții Apuseni, Sighișoara și în alte zone. În colecția lui se regăsește o splendidă pictură cu Mănăstirea Neamț și altele cu felurite locuri prin care a trecut.

Regina Maria menționează în jurnalul ei că a făcut o vizită la Expoziția Isachie, deschisă în București.

A executat portretele unor personalități cunoscute, între care amintim pe Patriarhul Justinian Marina; Vasken I Balgian, Patriarhul Armenilor; Gala Galaction; Ana Aslan; Andrei Rădulescu, fostul președinte al Academiei Române (semnat în 1939), și altele.

Între lucrările pictorului Constantin Isachie se remarcă, prin frumusețea și acuratețea lor, în afară de portrete (parte dintre ele amintite), câteva peisaje sau flori, natură statică și, în special, amintiri legate de călătoriile sale. Astfel, regăsim o dezlănțuită creativitate în Casă la Mediterana, Peisaj din Alhambra, Granada, lângă Marsilia, Peisaj din Franța, Peisaj din Londra, Pod peste Sena, Peisaj din Veneția, vile franceze, locuri ale Franței surprinse în timpul șederii sale acolo, Biserică la Balcik, câteva autoportrete, deosebit de reușite, superbi bujori albi, peisaj montan, natură statică cu fructe, flori și carafă cu vin, Mănăstirea Neamț, Mănăstirea Govora (vedere din pridvor), portretele unor ierarhi ortodocși și ale unor episcopi catolici, superbe peisaje din diferite locuri ale țării, vas cu trandafiri, cu lalele, peisaj cu mesteceni, mai multe peisaje din Sighișoara, garoafe albe și roz în vase de porțelan, portretul lui George Georgescu, generalul Cihoschi și soția sa și altele care fac parte dintr-o formă bogată de exprimare în culoare și trăire a pictorului Constantin Popescu Isachie.

A trecut prin mari încercări după anul 1948. În timpul regimului comunist, casa i-a fost permanent supravegheată, iar el a ajuns în situația de a nu mai avea cu ce să se întrețină.

A încetat din viață la 5 decembrie 1967.

Am încercat să refac istoria unui portret, dar legătura pictorului cu monahul așezat pe pânză, Inochentie Moisiu, rămâne încă neclarificată.

La 100 de ani de la pictarea tabloului, ne gândim că înaintea lui Dumnezeu nimic nu se pierde, iar pentru noi chipurile și viața oamenilor de seamă revin, ca o restituire peste timp, spre a le aduce în amintirea și pomenirea noastră.