Istorisiri şi tradiţii din Rădășenii de altădată

În contextul temei anului omagial dedicat de Patriarhia Română satului românesc și celor care l-au slujit cu multă credință și devotament ani îndelungați, dar care sunt, uneori, uitați de către comunitate, voi aminti despre felul în care oamenii trăiau credința Bisericii cu tradițiile și obiceiurile ei în Rădășeni, satul obârșiei mele, acum, la mai bine de 30 de ani de la plecarea mea din acele locuri.

Localitatea Rădășeni are o istorie, cunoscută și atestată documentar, de aproape 600 de ani. Se vorbește despre sat într-un hrisov al lui Alexandru cel Bun şi într-un uric din anul 1424, ca fiind foarte aproape de Baia, fostă capitală a Moldovei, ceea ce înseamnă că ființa deja de ceva vreme.

De-a lungul timpului, în sat au fost mai multe locașuri de cult care s-au risipit. În prezent, există două biserici deosebit de frumoase. Una dintre ele, restaurată recent, se numără între cele mai valoroase biserici din lemn ale Moldovei, ctitorită de domnitorul Ștefan Tomșa în urmă cu peste 400 de ani, care a și învățat carte la o școală din sat, iar cealaltă, o biserică mare cu trei turle, a fost ridicată de către gospodarii satului la începutul veacului al XX-lea.

Vrednicia gospodarilor satului s-a perpetuat în timp, încât, în anul 1922, când preotul paroh a făcut sfințirea bisericii mari, spunea: „Nu am cerut bani de la autorități întrucât nu a fost nevoie”. În acest fel, cele două biserici vorbesc despre credința unor oameni care nu au avut mari posibilități, dar au iubit și cultivat pământul, îngrijind livezile și gospodăriile și au arătat cinstea cuvenită Bisericii.

Această iubire se întemeia pe o credință vie ce îi ținea plini de vigoare în lucrarea mântuirii pe tinerii și bătrânii satului în urmă cu mai bine de 40 de ani, o cre­din­ță puternică, însoțită de o atenție deosebită față de Bise­rică.

În vremea aceea, drumurile nu erau asfaltate și mulți dintre cei care veneau la biserică din capătul celălalt al satului purtau cu sfială colbul ce se așeza pe hainele și încălțările primenite cu grijă cu o zi înainte. Plini de bun-simț, aveau la ei, mai ales în anotimpul ploios și rece, o bucată de pânză cu care își ștergeau încălțămintea. Nu intrau niciodată în biserică așa cum veneau de pe drum, iar această priveliște m-a dus adeseori cu gândul la cuvintele Scripturii: „Scoate-ți încălțămintea pentru că locul pe care calci este loc sfânt” (Ieşire 3, 5).

Majoritatea femeilor veneau îmbrăcate cuviincios, la fel și bărbații, iar în Postul Mare nu veneau cu broboadă deschisă la culoare, mai ales în Săptămâna Sfintelor Pătimiri. Era o atenție ieșită din tipare față de slujbă și rânduielile pe care creștinii le cunoșteau după calendarul bisericesc de peste an.

M-am întrebat mai târziu, cunoscând foarte multe locuri în Moldova, dar și în Muntenia și Dobrogea și chiar dincolo de hotarele țării, de unde vor fi avut această credință creștinii din acele ținuturi. Un posibil răspuns ar fi legătura specială pe care bunicii și străbunicii noștri o aveau cu spiritualitatea monahală, întrucât mergeau uneori la mănăstiri și aveau anumite legături cu Sihăstria, Schitul Icoana al Mănăstirii Neamț, Pocrovul, Agapia Veche, Mănăstirea Vorona și alte câteva.

Rămâne de neuitat vizita pe care a făcut-o, în anul 1941, părintele arhim. Cleopa Ilie, care, de-abia instalat egumen la Mănăstirea Sihăstria Neamțului, a trecut printr-o mare încercare, întrucât, la puțin timp după numire, clădirile chinoviei au fost cuprinse de un incendiu puternic. Atunci, biserica mare, monument istoric, deși nu a ars din temelii, a fost afectată puternic, acoperișul a avut de suferit, iar paraclisul de iarnă a ars în întregime împreună cu două corpuri de chilii, unde se afla trapeza. În acele zile de încercare, părintele Cleopa a mers în multe sate, între care și Humulești, cunoscut îndeobște din opera nemuritorului Creangă, la Pipirig, mai sus de Mănăstirea Neamț, înspre Durău și în alte localități din apropierea orașului Târgu- Neamț.

La Rădășeni a poposit într-o zi de duminică și a apelat la credincioși, rugându-i să îl ajute. În zilele următoare, vreo 50 de căruțe, încărcate cu legume, fructe (întrucât zona este dăruită cu multe livezi), dar și materiale de construcții, cuie, draniță și uneltele necesare, în sat erau şi câțiva tâmplari care construiau case, au plecat, îndreptându-se către Sihăstria, unde au stat un timp în care au construit un nou paraclis de iarnă, în locul celui mistuit de flăcări, precum și două corpuri de chilii, dintre care unul mai există și acum, iar celălalt a mai putut fi văzut în forma inițială până în anii '90, când a fost reconstruit de părintele arhimandrit Victorin, marele sta­reț al acestei vetre monahale.

În momentul de față, paraclisul de iarnă închinat Sfinților Părinți Ioachim și Ana este în stadiu de restaurare, iar însemnarea de deasupra ușii mărtu­risește că a fost construit în vremea stăreției părintelui arhim. Cleopa Ilie, cu ajutorul locuitorilor din satul Rădășeni.

Locuitorii din Rădășeni aveau și alte fapte ori obiceiuri frumoase ale credinței. Îmi amintesc că hramurile celor două biserici erau pregătite cu multă atenție. Cel puțin 500-600 de persoane erau invitate la masă, nu doar săteni, ci și străini, oaspeți sau rude. Multe familii de gospodari luau în casele lor pe unii veniți de departe, rudenii, cunoscuți sau chiar străini, iar în curtea bisericii se pregăteau bucate din belșug.

În vremea regimului comunist se cumpăra un porc sau doi, iar multe familii, dintre cele 200 ale unei parohii și 200 ale celeilalte, ofereau consilierilor care mergeau din casă în casă câte o pasăre, un bănuț, țuică, vin ș.a. Nimeni nu pleca de la sărbătoare fără să fie ospătat. Nu încăpeau toți în casa de prăznuire, care avea o capacitate de vreo 100 de locuri, dar pe lângă cei care erau aşezaţi la masă, primeau sarmale, o plăcintă, cozonac, un pahar de vin și țuică și ce se mai găsea.

De toate acestea se ocupa preotul paroh ajutat de Consiliul parohial. Erau oameni foarte devotați. Nu cred că cei doi epitropi și consilierii lipseau vreodată de la Sfânta Liturghie. În vremea copilăriei mele era un epitrop harnic și gospodar care avusese oi. Acesta îi spunea adeseori părintelui Modest Antonovici, fiu de preot basarabean, care păstorise mai întâi în două parohii din județul Iași și apoi în perioada 1953-1986 a slujit celor de la Rădășeni: „Părinte să mai facem câte ceva la biserică, trebuie să schimbăm una-alta, să mai cumpărăm câte un veș­mânt, să mai facem perdele (îmbrăcăminte) pentru icoane.” Iar părintele spunea: „Păi nu prea avem bani…” Atunci, Vasile Maxim, cu soția lui Maria, împrumuta bisericii o sumă de bani, chiar și câteva mii de lei, pentru acoperirea unor cheltuieli. Aveam să aflu mai târziu că banii aceștia nu-i mai dădea părintele înapoi pentru că epitropul refuza, mărturisindu-i de fiecare dată părintelui că făcea aceasta doar pentru a-i mobiliza și pe ceilalți.

Întrucât locaşul era foarte mare și peretele de nord se degrada, în vremea copilăriei mele s-a zugrăvit biserica de cel puțin două ori. Se puneau schele, veneau meșteri iscusiți și în vreo două săptămâni văruiau biserica. Mai târziu s-a lucrat în ciment alb și praf de piatră, dar în anii aceia o văruiau ca să fie îngrijită.

În biserică erau multe covoare țesute de mână, dăruite de către credincioșii parohiei, iar la Crăciun, Paști, înainte de hram și cu alte prilejuri, fiecare credincioasă lua câte un covor acasă și sâmbăta următoare îl aducea curat, astfel încât biserica să fie îngrijită. Nu-mi amintesc vreodată ca aceasta să fi fost într-o stare de neglijență.

La strană erau doi cântăreți și alții mai ajutau. Cei doi veneau de dimineață, citeau catismele și canoanele, iar când eram și noi pe acolo, ne mai dădeau să citim fie în taină, fie tare, înainte de a veni preotul, aşa încât să nu rămână ceva necitit, după cum prevedea rânduiala.

Preotul, dimineaţa, începea Utrenia și cădea la începutul acesteia având epitrahilul, apoi rămânea în fața ușilor împără­tești, citind rugăciunile. După Ectenia Mare, se închina la toate icoanele, după cum este rânduiala, și de-abia după aceea se îmbrăca în toate veșmintele și începea Proscomidia.

Erau întotdeauna prescuri multe și frumos făcute de o prescurăriță văduvă care primea de la anumiți credincioși făină bună chiar dacă în perioada ace­ea nu se găsea făină în comerț, nici pâine decât la cartelă. Primea făină de la unii oameni pentru a le face prescurile, mai ales când se împlinea sorocul pentru pomenirea celor adormiți. Aduceau vin pentru Sfântul Potir și prescuri mai multe, nu doar prescurile pentru rânduiala Proscomidiei, ci toată anafura se tăia din prescuri, niciodată din pâine adusă din oraș.

Preotul Modest Antonovici slujea frumos, avea voce puternică și cuvântări apreciate de credincioși. Îmi amintesc că de câte ori am participat la înmormântări niciodată nu a spus vreun cuvânt în plus, neadevărat, raportat la viața respectivului enoriaș.

Era un om drept, nu lăuda decât pe cei care meritau și făcea aprecieri doar celor care împliniseră faptele credinței. De aceea, oamenii îl apreciau foarte mult.