Iubirea, criteriu de judecată pentru toți

Praznicul Înălțării Sfintei Cruci este întâmpinat de o duminică premergătoare ce vorbește de negrăita legătură cu Dumnezeu, realizată prin Sfânta Cruce, despre nemărginita Lui iubire revărsată față de noi prin Cruce și despre crucea pe care fiecare trebuie să o poarte, urmându-L pe Mântuitorul Hristos până la capăt.

În Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci aflăm adevăruri profunde reliefate în discuția purtată cu unul dintre oamenii importanți ai societății iudaice de atunci, membru de marcă al temutului Sinedriu, Nicodim.

Sanhedrinul era un Tribunal (adunare) a iudeilor, din greacă Συνέδριον, un corp legislativ religios și Curte de Judecată, compus din cel puțin 69 de persoane și cel mult 71, oameni învățați care cunoșteau Legea, cu poziție importantă în Palestina, fermi, autoritari și neîndu­plecați, chiar în dialog cu stăpânitorii romani. Judeca pricini importante, interpreta Legea și delibera asupra cauzelor (spețelor) publice. A funcționat din 165 î.Hr. până în 425 d.Hr. Cei mai mulți dintre membrii Sinedriului erau împotriva Mântuitorului Hristos. Au căutat felurite prilejuri pentru a-L prinde în cuvânt și a-L acuza, a-L afla vinovat pe Cel fără de prihană, iar în cele din urmă L-au condamnat la moarte prin răstignire rezervată răufăcătorilor și criminalilor. Nu era pe placul lor învățătura Mântuitorului Hristos împărtășită oamenilor și mai ales le displăcea faptul că săvârșea nenumărate minuni, iar oamenii credeau în El.

Mântuitorul i-a spus lui Nicodim: „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3, 13), vorbind despre venirea Sa în lume la plinirea vremii și despre faptul că, prin iconomie dumnezeiască, avea să Se facă asemenea oamenilor, ca pe oameni să-i ridice la Dumnezeu.

În convorbirea cu Nicodim aflăm că, precum demult în pustie a fost înălțat șarpele, ca privind spre el să fie vindecați cei aflați în primejdia morții, tot așa Se va înălța și Fiul Omului, dăruitorul vieții veșnice și izbăvitorul de moarte.

Cum atunci în pustie, într-o vreme de cumpănă pentru iudeii care priveau către șarpele de pe stâlp, Dumnezeu hotărâse izbăvirea, la fel se întâmplă cu cei care cred în Mântuitorul Hristos, Cel răstignit și înviat.

Sfântul Ioan Gură de Aur învață că aceia care priveau spre șarpele de aramă de demult în pustie erau scăpați vremelnic de moarte, dar cei care privesc și cred în Hristos trăiesc veșnic, dobândesc viață veșnică.

Convorbirea cu Nicodim din Evan­­ghelie ne mai spune că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel care crede în El să nu moară, ci să aibă viață veșnică.

Aceasta este învățătura noastră de credință; toți cei care își pun nădejdea în Mântuitorul Hristos, cred în El și-I împlinesc poruncile nu vor muri niciodată, chiar dacă într-o zi preschimbă trupul trecător și sunt vremelnic așezați în mormânt, sunt chemați să trăiască veșnic în Împă­răția lui Dumnezeu.

Potrivit tradiției ierusalimitene, se cunoaște locul unde a fost casa lui Nicodim, foarte aproape de espla­nada Templului, nu departe de Poarta numită „de Aur”, pe care Mântui­torul a intrat triumfător în Ierusalim, unde Domnul S-a dus noaptea pentru a Se întâlni cu Nicodim, pe ascuns, din pricina atitudinii ostile a contemporanilor. Cei care credeau în El cădeau în dizgrația mai-marilor iudeilor, a căpeteniilor și fruntașilor lor. Până la urmă, Nicodim și alți câțiva dintre învățații Legii iudeilor au înțeles că El era Mesia prezis de demult de proroci și s-au dezis de atitudinea celorlalți membri ai Sinedriului, devenind ucenici adevă­rați și mărturisitori ai iubirii Mântuitorului Hristos.

Undeva, în apropiere de Ierusalim, la Beit Jamal sau Kafar Jamal (satul lui Gamaliel), a fost descoperit un mormânt aproape de Ramla (Arimateea) și Latrun (Nicopolis), în care a fost așezat trupul lovit cu pietre al Sfântului Arhidiacon Ștefan, rămas pe străzile Ierusalimului două zile și o noapte, întrucât nimeni nu îndrăznea să-l ridice, după ce spusese cuvinte împotriva Legii Vechiului Legământ.

Un alt învățător și membru al Sinedriului, cu numele Gamaliel, l-a luat și l-a îngropat într-o proprietate pe care o avea moștenire, aflată într-un loc splendid și foarte mănos. Acolo, în veacul al IV-lea, s-a descoperit un mormânt pe peretele căruia erau scrise atât numele Sfântului Ștefan, întâiul Mucenic și Arhidiacon al Bisericii, cât și al învățatului Gamaliel, care a luat apărarea Apostolilor în Sinedriu, de asemenea şi numele lui Nicodim, ucenic al Mântuitorului, până la urmă îndepărtați din pozițiile privilegiate anterioare.

Mântuitorul Hristos, după ce S-a coborât din cer, a rămas de-a pururi în comuniune cu Părintele Său, nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt, arătând negrăita sa iubire față de neamul omenesc, depărtat de Dumnezeu.

Principala învățătură a Evangheliei este iubirea, adeseori adusă în discuție, citată și evidențiată.

Rostim din cuvintele Sfintei Evanghelii și din scrierile celebre care s-au adăugat în cei 2.000 de ani de creștinism despre ea, dar constatăm în momentele de sinceritate că suntem departe de împlinirea ei. În mod desăvârșit, iubirea se întâlnește doar în Dumnezeu, iar iubirile oamenilor nu sunt nici pe departe chipul adevăratei iubiri.

„Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), însă iubirea lui Dumnezeu s-a arătat într-un mod înalt, nu prin cuvinte, ci prin fapte. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Dacă dorim să ne asemănăm cu Dumnezeu, trebuie să lucrăm tocmai virtutea iubirii. Unii dintre oameni arată iubire dezinteresată față de cei bătrâni, suferinzi, copii, iar alții nici măcar față de părinți, rude sau apropiații lor. Atunci când vrei să vădești cu adevărat iubirea față de Dumnezeu, nu se poate să-l uiți pe aproapele tău.

Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie ne spune că „dragostea este născută din nepătimire”. La dragostea desăvârșită ne conduce doar rugăciunea curată! Cine își mai aduce aminte de năpătimire, de rugăciunea și trăirea înaltă, de dorința de a fi lipsit de răutate, de a scăpa de ea, atâta vreme cât rămâne rob patimilor, trăitori în lume, iar virtuțile sunt uitate, lăsate de-o parte!

Printre cuvintele prea frumoase despre iubire sunt și cele ale Sfântului Apostol Pavel în Epistola către Corinteni, capitolul 13: „Iubirea îndelung rabdă, e plină de bunătate, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu pune la socoteală răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr”. Câți dintre noi mai pot afirma că rabdă îndelung pentru ca iubirea să triumfe? Câți mai pot spune că arată bunătate față de cei indiferenți și chiar potrivnici? Cine poate spune că nu mai are astăzi pizmă împotriva cuiva? Că nu se trufește, că nu a întâlnit necuviința în cuvintele, atitudinea și felul lui de a fi? Cine poate spune că nu s-a aprins de mânie? Cine poate spune că nu se bucură de nedreptatea altuia, când parcă o așteptăm și nu ne bucurăm decât atunci când îi vedem pe potrivnicii și concurenții noștri înge­nun­cheați?

Iubirea, spune Sfântul Apostol Pavel, nu cade niciodată! Dar la înălțimea ei ajung puțini dintre oameni, întrucât virtutea este cu adevărat numai la Dumnezeu.

Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute tuturor să înțelegem că El este Izvorul milostivirilor, care S-a făcut cunoscut oamenilor, așa cum S-a făcut cunoscut lui Nicodim în convorbirea pe care a avut-o despre adevărurile învățăturii Sale. Îndată după ce a avut această discuție cu Nicodim, despre faptul că El din iubire de oameni avea să Se jertfească, a arătat prin jertfa de pe cruce că nu există iubire mai mare ca aceasta, ca cineva să își dea viața pentru prieteni. În cazul Mântuitorului, viața pentru neamul omenesc. Să ne ajute Dumnezeu să înțelegem aceste adevăruri și să le trăim, spre a fi bine-plăcuți înaintea Lui.