„Izvorul femeilor“ sau când tradiţia şi emanciparea îşi dau mâna

În cel mai recent film al său, Radu Mihăileanu abordează o problemă care atrage de câţiva ani buni atenţia cinematografiei mondiale: condiţia femeii islamice. Dacă cel mai adesea această temă cu cert potenţial polemic este tratată din perspective uşor politizate (vezi Osama sau Floarea deşertului), filmul lui Radu Mihăileanu îşi dezvoltă pledoaria din considerente pe care le putem numi pur umanitare. O pledoarie care scoate în evidenţă tarele unui sistem social cu vechi rădăcini istorice, dar simpatetică şi nedemolatoare. O pledoarie a cărei "ideologie de autor" nu este una politică. Extrem de respectuos (ca şi până acum) faţă de universul cultural abordat, Radu Mihăileanu învaţă mai întâi să-l înţeleagă şi să îl iubească, iar abia apoi să-i dea lecţii de bună purtare.

Izvorul femeilor este un "omagiu adus femeilor arabe şi femeilor în general", declară regizorul, care semnează, alături de colaboratorul său Alain-Michel Blanc, şi scenariul filmului.

Ca de obicei, formula cinematografică a lui Radu Mihăileanu aşază în centrul atenţiei condiţia umană (şi nu e nici o demagogie aici!) în cel mai clasic şi mai "demodat" sens al cuvântului. Este meritul regizorului că o temă care, cu sarcasmul condescendent al marilor studiouri occidentale, ar fi putut fi atât de uşor ideologizată, este tratată cu o asemenea delicateţe, vioiciune şi căldură.

Unii vor acuza filmul de convenţionalism şi de o oarecare teatralitate (care nu sunt neapărat defecte, dacă slujesc genului abordat). Este adevărat, nu mai găsim aici acuitatea emoţională din Va, vis et deviens sau realismul necruţător din Trahir, ci suntem mai aproape de spiritul de convivialitate bine orchestrată şi perfecţionismul scenic din Train de vie sau din Le concert. Ca şi în cele două drame din lumea evreiască, regizorul îmbină abil clişeul (de fapt, paradigma de viaţă) cu ineditul observaţiei, pe care le centrează în jurul destinului dramatic şi neobişnuit al unor personaje pe care le iubeşte şi ştie să ne facă să le iubim.

De aici succesul considerabil al filmului, în special în lumea arabă; un succes mai degrabă de public decât de critică (destul de sceptică faţă de formulele clasice). Ceea ce înseamnă că regizorul şi-a atins scopul, acela ca oamenii din filmele sale (care aparţin celor mai diverse culturi) să se regăsească în film. "Visul meu este ca filmul să fie furat de pe internet de fiecare femeie arabă", declara regizorul într-un interviu. Un altruism rar în breasla cinematografică şi în general în cea a artiştilor!

Una din cheile succesului constant al lui Radu Mihăileanu (pe lângă perfecta stăpânire a regulilor dramatice, dezvoltată într-o acribie scenaristică greu egalabilă) este documentarea minuţioasă în locaţie. Regizorul nu-şi compune niciodată atmosfera peliculei din informaţii de dicţionar sau din coloanele ziarelor, ci, oricât de exotic ar fi colţul de civilizaţie abordat, Radu Mihăileanu îl va cerceta la faţa locului, şi nu doar cu ochii turistului sau ai cineastului în căutare de pitoresc. Talentul de a depăşi prejudecăţile de tot felul, pentru a ajunge la inima personajelor sale, ştiinţa de a le descoperi în mediul lor şi de a le transpune din mediu în corpusul unei poveşti specifice, dar cu acces la generalitate, toate acestea ţin de nucleul haric al regizorului român stabilit la Paris.

Structural, Izvorul femeilor se articulează pe principiile unei drame clasice, iar prezenţa abundentă a muzicii (islamice, dar tratată într-o manieră accesibilă publicului occidental) îl apropie mult de genul teatrului liric. Drama personajelor principale este comentată (uneori, muzical), pe diferite voci şi accente, de personajul colectiv, care recreează fundalul narativ al corului antic. E o convenţie care, prin abuz, poate cădea uşor în desuetudine, mai ales că a fost compromisă de populismul excesiv al melodramelor muzicale indiene. La Radu Mihăileanu ea funcţionează, pentru că regizorul ştie să dozeze efectele şi să coordoneze scena în cele mai mici amănunte, iar muzica (deşi uneori abundentă şi bine cosmetizată) nu devine niciodată scop în sine, ci susţine emoţional momentele centrale ale dramei.

Şi dacă în Va, vis et deviens sau în Concertul personajele principale ne rămâneau în memorie, în Izvorul femeilor ne reţine atenţia în special personajul colectiv: grupul de femei care, în baia turcească, în piaţa satului sau la sărbătoarea recoltei, pune la cale destinul micii comunităţi. Un destin socialmente aflat în derivă, dar determinat crucial de relaţia de cuplu; iar femeile sunt cele care au clarviziunea şi îndrăzneala de a-l reface să funcţioneze.