Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Judecătorul şi prietenul său

Judecătorul şi prietenul său

Data: 14 Septembrie 2014

Adesea, mulţi dintre noi ne punem întrebarea cum am putea împăca dreptatea cu bunătatea. Cum să fii şi bun, şi drept, mai ales când s-ar cădea să fii drept? Cum poţi să rămâi un om al păcii şi al iubirii când eşti pus în situaţia de a aplica dreptatea? Sfântul Ioan Scărarul spune că pacea este mai mare de patru ori decât dreptatea. Pe prima trebuie s-o avem în vedere mai întâi, bineînţeles fără să o neglijăm pe cea din urmă. Un exemplu de echilibru între cele două ne oferă pilda de astăzi.

Un judecător dintr-un orăşel de provincie s-a întâlnit la tribunal cu un caz ciudat. Inculpatul era tocmai prietenul lui cel mai bun. Fusese reclamat de cineva într-o anumită cauză, pasibilă cu amendă de la cinci la 10 mii de dolari. Cunoscând prietenia lor, tot oraşul era curios să vadă cum va rezolva judecătorul cazul. Sala unde avea să se dea verdictul devenise neîncăpătoare pentru numărul mare al asistenţilor care voiau să audă cu urechile lor sentinţa. Majoritatea era de partea reclamantului care, li se părea tuturor, avea dreptate. Ştiau însă şi de prietenia judecătorului cu inculpatul. Spre surprinderea tuturor, judecătorul a fost foarte aspru. Sau, mai bine zis, s-a străduit să fie drept, imparţial, aşa cum îi şade bine unuia care reprezintă justiţia.

La sfârşit, deşi ar fi putut să-i dea inculpatului minimum de pedeapsă, de cinci mii de dolari, precum avea dreptul prin lege, sau măcar o sumă intermediară între 5000 şi 10000, l-a amendat cu maximul posibil prevăzut. Cei din sală au întâmpinat hotărârea cu aprecieri asupra obiectivităţii judecătorului, dar prietenul său s-a supărat. El ar fi dorit să fie chiar achitat, dar prietenul său îl declarase vinovat şi, ca atare, i-a aplicat maximum de pedeapsă admisă de Codul Penal. La plecare, cei doi nu s-au mai întâlnit.

Peste câteva zile, cel pedepsit s-a dus la bancă să plătească suma stabilită de instanţă. Funcţionarul de la ghişeu a deschis registrul, l-a verificat puţin, după care i-a spus: „Eram sigur că memoria nu mă înşeală. Amenda dumneavoastră a fost plătită. Aţi trimis pe cineva şi a achitat-o. Doar nu doriţi să o mai plătiţi încă o dată!“ „N-am trimis pe nimeni, spuse zâmbitor dar şi mirat omul care pierduse procesul. „Nu e nici o greşeală, domnule, banii au fost aduşi de domnul judecător, spunând că l-aţi trimis dumneavoastră!“

Aşa s-a făcut şi dreptate şi bunătate. Şi pace şi justiţie. Iar prietenia dintre cei doi a fost salvată. Căci ea nu putea dura sprijinită pe nedreptate! (Adaptare după o pildă din volumul Tâlcuri noi la texte vechi, Mitropolit Antonie Plămădeală, Sibiu, 1989)