La Traviata - povestea unei femei pierdute, capabile de mari sacrificii

Giuseppe Verdi a văzut în Dama cu camelii o poveste cu un mare potenţial muzical, care prezenta interes spectatorilor. A scris muzica pentru opera pe care o va numi La Traviata, libretul, după romanul lui Alexandre Dumas-fiul, aparţinând lui Francesco Maria Piave. Premiera a avut loc la Veneţia (Teatrul La Fenice) în data de 6 martie 1853.

Contrastele surprind, emoţionează, ţin atenţia încordată. Primul decor - mese pline - sugerează concepţia potrivit căreia viaţa fericită este viaţa trăită în petreceri. Ne aflăm la o serată în care Violetta Valery este prezentată tânărului Alfredo Germond. Invitaţii cântă: "Fie ca timpul acestei nopţi să strălucească de plăceri", "Paharele pline dau viaţă petrecerii". Este cunoscut faimosul toast, însoţit de o muzică excepţională: "Să bem din vesele cupe pentru ca frumuseţea să înflorească, iar clipa grăbită să se îmbete cu voluptate. Să bem pentru dulcii fiori pe care ni-i aduce dragostea. Să bem pentru ca privirile vrăjite să ne străpungă sufletele." Violetta crede că "în această lume totul e nebunie atunci când nu e plăcere". La 23 de ani nu cunoscuse încă bucuria de a iubi şi de a fi iubită. Şi pentru că Alfredo îi declarase iubirea, ea stătea în cumpănă dacă poate renunţa la serbedele bucurii ce îi cuprinseseră viaţa? Începe să simtă dragostea - misterioasă, de neatins, care face să bată inima întregului univers. Ezită. Se simte singură, abandonată în pustiul numit Paris, fără speranţă. Astfel, îşi doreşte să se bucure, iar bucuria să-i fie dată lăsându-se prinsă în vârtejul voluptăţii.

Şi totuşi acceptă iubirea lui Alfredo, îl vede pe acesta singurul capabil de a-i salva sufletul. Începe o viaţă nouă, însă lipsită de binecuvântarea lui Dumnezeu, alături de iubitul ei. Simte că trecutul ei nu mai există, că Dumnezeu a şters definitiv tot răul pe care l-a trăit, datorită căinţei. Fericirea aceasta nu îi va fi de lungă durată, partea finală, în care o vedem pe Violetta muribundă, bolnavă de plămâni, singură, dar împăcată cu Dumnezeu, contrastează puternic cu primul act - al veseliei ignorante.

Violetta este o fiinţă complexă, aplecată la început spre plăceri, dar dovedind apoi nobleţea sentimentelor sale şi mai ales capacitatea de sacrificiu. A jertfit tocmai ceea ce ar fi putut să o salveze, iubirea, pentru ca o tânără curată, anume sora lui Alfredo, să nu fie părăsită de logodnicul ei şi nunta să poată avea loc în scurt timp. Tatăl celor doi vine şi o imploră să-l lase în pace pe fiul lui, astfel încât lipsa ei de moralitate să nu afecteze destinul copilei cu suflet curat. "Fii îngerul salvator al familiei mele!", o roagă capul familiei. Este momentul în care Violetta se dovedeşte capabilă de jertfă şi îşi foloseşte cealaltă parte a vieţii, până la moarte (parte foarte scurtă de altfel) pentru a se apropia de Dumnezeu.

Şi astfel, deşi trupul îi este bolnav, sufletul ei cunoaşte adevărata bucurie. Dramatismul situaţiilor scoate în evidenţă care sunt adevărata iubire, adevărata bucurie şi cum trebuie trăit timpul pentru a avea un suflet împlinit. Violetta îşi primeşte moartea fără a fi deznădăjduită, gândindu-se că va fi un înger şi că se va ruga pentru Alfredo, pe care îl îndeamnă să se căsătorească cu o fată cu suflet curat, care îi va dărui inima.

Simplitatea şi sinceritatea care răzbat în muzica compozitorului italian ne fac să ne apropiem cu dragoste de ea şi să ne deschidem sufletele pentru a distinge cum au plâns şi cum s-au bucurat personaje profund umane, realist conturate. Autenticitatea sentimentelor lor este convingătoare.