La vremea culegerii roadelor

Viaţa şi activitatea părintelui profesor Nicu Moldoveanu includ o sumedenie de nume, locuri, instituţii, realizări, idealuri, împliniri şi neîmpliniri, bucurii şi tristeţi, iar de acum înainte proiecte care se vor finaliza precum şi vreme îndelungată de slujire a Bisericii Mântuitorului Hristos, până la adânci bătrâneţi.

Privind din această perspectivă fac şi eu parte din povestea vieţii cucerniciei sale, ca fost student al părintelui la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti (cum se numea atunci).

În anul 1989 am avut prilejul să întâlnesc printre profesorii înaltei şcoli teologice bucureştene mari personalităţi care aveau de mult timp renume în lumea Bisericii şi a culturii româneşti. Facultatea de Teologie, cum se numeşte în prezent, era atunci un bastion important al spiritualităţii româneşti care stopa prin lucrare academică şi teologică tendinţele de aşezare în întuneric a unui popor întreg.

Printre profesorii de atunci, luminători ai tinerilor studenţi, se numără şi părintele Nicu Moldoveanu, titularul Catedrei de muzică bisericească şi ritual. Deşi era în floarea vârstei, a dat dovadă de multă energie şi devotament, iar răspunzând chemării tainice, părintele Nicu Moldoveanu a reuşit să împărtăşească lumină prin cântare şi rugăciune. Lucra în acea perioadă cu multe voci bune care veneau în special de la seminariile teologice din Bucureşti, Mănăstirea Neamţ, Buzău şi Craiova. Cu puţine excepţii, absolvenţii şcolilor amintite formau corul Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti într-o vreme în care activitatea Bisericii era îngrădită, iar instituţia se dorea a fi marginalizată. În atmosfera Bucureştilor de dinainte de 1989, corul studenţilor teologi avea o faimă meritată, câştigată în decursul anilor prin osârdia unor profesori mari a căror osteneală nu poate fi apreciată decât la modul superlativ. Muzica bisericească corală constituia, mai ales în acea perioadă, o lucrare misionară de real succes.

Mulţi credincioşi şi intelectuali de valoare trăiau bucuria sărbătorilor, în special înainte de Crăciun, împreună cu studenţii teologi la Concertul de colinde aşteptat cu nerăbdare şi răsplătit cu aprecieri şi aplauze pe măsură. Deşi n-am fost student la Bucureşti decât un an, am remarcat grija profesorului de muzică pentru astfel de momente, dar şi implicarea acestuia în viaţa academică a institutului. Repetiţii şi iar repetiţii, osteneală, mustrări, tonuri ridicate, mâhniri şi emoţii duceau până la urmă la bucuria lucrului împlinit.

Mitropolitul Antonie Plămădeală, care a fost vicar la Bucureşti prin anii â70, mărturisea că tot mai mulţi oameni de cultură îl rugau să le procure o invitaţie la concertele de colinde susţinute de corul studenţilor. Aprecierea de după concert a unui cunoscut scriitor din acea perioadă: "aşa trebuie să fie toate şcolile româneşti", arăta un lucru semnificativ.

Institutul de Grad Universitar păstra, pe lângă specificul teologic, o legătură cu tradiţia neamului românesc, cu această cântare în care se regăseşte sufletul românului la bucurie şi la necaz, la întâmpinarea marilor sărbători care au constituit veacuri la rând momente sau popasuri în care oamenii căutau mai mult comuniunea cu Împăratul veacurilor. Îl revăd şi acum, după trecerea multor ani, pe părintele Nicu Moldoveanu, în mijlocul grupului de studenţi. Eleganţa gesturilor, a vestimentaţiei, arta dirijoratului se împleteau cu fermitatea dascălului atunci, ca şi acum, şi au rămas printre amintirile mele păstrate într-un loc al inimii.

N-am întâlnit foarte mulţi profesori de muzică, dar totuşi a trebuit să remarc că toţi au un itinerar spiritual diferit. Vocaţia pentru muzică, sensibilitatea sufletească, isihia de care amintesc cărţile filocalice, iubirea faţă de cele netrecătoare sunt întâlnite, de cele mai multe ori, în viaţa lor.

Există un cântec al înălţimilor, o muzică divină care înfrumuseţează întreaga creaţie, dar pe care n-o aud decât puţini pământeni. Dintre aceştia, unii o aşază în paginile cărţilor, adevărate capodopere muzicale bisericeşti spre bucuria multor muzicieni şi oameni de cultură şi pentru a aduce o mărturie a iubirii lor manifestate către Izvorul nesecat al armoniei Universului.

Am văzut în câteva biblioteci de renume din ţară şi străinătate manuscrise de muzică psaltică, unele dintre ele adevărate opere de artă ale cântului bisericesc, însoţite de frontispicii şi miniaturi, la care s-a lucrat vreme îndelungată, uneori chiar ani la rând, cu migală, pricepere şi cu răbdare fără margini.

Manuscrisele de atunci întâlnite la marile mănăstiri ori prin chiliile Athosului, la români şi la alte popoare ortodoxe, au în realitate un motiv profund, şi anume acela al căutării şi descoperirii lui Dumnezeu în cântare.(Va urma)