După aceste zile sfinte și mântuitoare, cum le‑au numit Părinții Bisericii, ne mai desparte puțin timp de slăvita și luminoasa sărbătoare a Învierii Domnului. Ceasurile acestea, încărcate de o tainică și adâncă vibrație duhovnicească, ne‑au făcut părtași la momentele cutremurătoare petrecute în Ierusalimul acelor zile, când Fiul lui Dumnezeu, coborât din înălțimea Tronului Său ceresc și făcut Om din nemărginită iubire față de oameni, a arătat lumii întregi că iubire mai mare decât aceasta nimeni nu are, ca viața să și‑o pună pentru prietenii săi.
Am ascultat cu evlavie și cu inima deschisă cuvintele Sfintelor Evanghelii, rânduite cu înțelepciune pentru aceste ceasuri de adâncă cercetare lăuntrică. Ele ne‑au purtat ca pe niște martori tăcuți spre acele clipe în care Mântuitorul, știind apropiata Sa despărțire de ucenici, le‑a lăsat cuvinte de foc și lumină, care ard și astăzi în conștiința lumii.
Ni s‑a vorbit despre cea mai înaltă virtute, despre culmea desăvârșirii duhovnicești pe care Mântuitorul a cerut‑o ucenicilor și care rămâne, poate, cea mai dificilă împlinire a vieții omenești: iubirea. Și, vorbindu‑le despre această taină a cerului coborât în inimă, le‑a spus: Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste între voi.
Într‑o clipă de uimire și de dureroasă mirare, Mântuitorul a răspuns lui Filip, care Îi ceruse să le arate pe Tatăl, cu un cuvânt care descoperă adâncul unirii dumnezeiești: „De atâta vreme ești cu Mine și nu ai cunoscut că Tatăl este întru Mine și Eu întru Tatăl?” - cuvânt care străpunge veacurile și luminează taina Treimii.
Ca o prevestire a drumului Crucii pe care aveau să‑l urmeze, le‑a mai spus ucenicilor un adevăr greu, dar limpede ca lumina: Dacă pe Mine M‑au prigonit, și pe voi vă vor prigoni. Atunci, poate, inimile lor nu au cuprins pe deplin greutatea acestor cuvinte, asemenea unor semințe aruncate în pământul încă nepregătit.
Dar după ce Mântuitorul S‑a înălțat la cer, cuvintele au încolțit în lacrimi, în suferință și în jertfă, iar prigoana s‑a revărsat asupra ucenicilor Săi și continuă până astăzi, schimbându‑și chipul, dar nu și rădăcina, rămânând adesea greu de înțeles pentru mintea omenească, mai ales pentru cei care caută adevărul cu inimă curată.
Evangheliile ne‑au deschis înaintea ochilor sufletului momentul dureros al ducerii Mântuitorului înaintea celor care reprezentau autoritatea vremii - atât cea religioasă, cât și cea romană, stăpânitoare de aproape un veac peste Țara Sfântă. Mai întâi, prezentarea Mântuitorului în fața Anei și a lui Caiafa, arhiereul cunoscut cu numele de Iosif, dar rămas în conștiința istoriei sub numele de Caiafa, nume care a devenit simbolul nedreptății și al împietririi inimii.
Și până astăzi, acest nume răsună ca un ecou al nedreptății, iar oamenii spun despre cei lipsiți de adevăr că se poartă „ca un Caiafa”. Iar când viața îi poartă pe unii prin încercări grele, de la un stăpânitor la altul, se rostește cu durere: m‑a purtat precum a fost purtat Iisus de la Ana la Caiafa, ca o imagine a suferinței nedrepte.
Am întâlnit, de asemenea, două chipuri ale uceniciei frânte. Pe de o parte, pe cel care L‑a vândut, pe Iuda, recunoscut de Mântuitorul la Cina cea de Taină, pe muntele Sionului, când lumina iubirii dumnezeiești era învăluită de umbra trădării. Iuda L‑a vândut pe treizeci de arginți, prețul Celui neprețuit, al Celui fără de preț, Care a fost socotit astfel de fiii lui Israel - o taină dureroasă a libertății omului rătăcit.
Pe de altă parte, îl vedem pe celălalt ucenic, care cu puțin timp înainte mărturisise cu putere: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” - mărturisire strălucitoare ca o lumină cerească, care avea să fie urmată de slăbiciunea omenească, arătând că între înălțimea credinței și adâncul căderii se întinde lupta neîncetată a inimii omului.
În taina acestor evenimente, stăm cu sufletul tremurând între iubire și trădare, între lumină și întuneric, între mărturisire și lepădare, înțelegând că drumul către Înviere trece întotdeauna prin Cruce, iar Crucea, în taina ei, rămâne cea mai înaltă mărturie a iubirii dumnezeiești care îmbrățișează lumea.
În acea noapte a părăsirii și a durerii, s‑a adâncit singurătatea Mântuitorului, o singurătate tainică și cutremurătoare, în care El rămâne doar cu Tatăl Său, după cum Însuși mărturisise ucenicilor cu puțin înainte de a trece dincolo de pârâul Cedrilor, în Grădina Ghetsimani, locul lacrimilor și al rugăciunii până la sânge.
Când le‑a cerut ucenicilor să privegheze împreună cu El, să‑I fie aproape în ceasul cel mai greu, a aflat că somnul le‑a biruit trupul și neputința le‑a acoperit sufletul. Iar când vânzătorul a venit împreună cu ostașii romani, purtând cu ei întunericul trădării, ca să‑L prindă și să‑L ducă la o judecată grăbită și nedreaptă, Mântuitorul a rostit cuvinte care încă răsună ca o mustrare plină de durere: Nici un ceas n‑ați putut măcar să privegheați cu Mine. De acum dormiți...
Evangheliile nu ne lasă doar în umbra trădării și a lepădării, ci aprind înaintea noastră și lumini de nădejde, chipuri de oameni care, în taină sau cu îndrăzneală, s‑au apropiat de Mântuitorul cu dragoste și inimă curată.
Unul dintre aceștia era un membru de seamă al Sinedriului, acel Sinedriu temut, care L‑a urmărit neîncetat pe Hristos în timpul lucrării Sale mântuitoare. Deși mulți dintre ei au rămas împietriți în împotrivire, știm că cel puțin doi au avut curajul unei mărturisiri: unul dintre ei fiind Iosif din Arimateea, iar celălalt Gamaliel, care, deși nu apare în Evanghelii, avea să se arate mai târziu, în Faptele Apostolilor, ca un apărător al învățăturii Mântuitorului și al apostolilor.
Dintre ei, ne oprim cu evlavie asupra lui Iosif din Arimateea, acel sfetnic cu bun chip și cu nume ales. El, văzând că Iisus a murit, a îndrăznit ceea ce alții nu ar fi îndrăznit: s‑a dus la Pilat să ceară trupul mort al Domnului, arătând o iubire care nu se teme nici de oameni, nici de judecată.
Evanghelia ne spune că Pilat s‑a mirat că moartea a venit atât de curând și, cercetând lucrul acesta, a îngăduit ca trupul lui Iisus să fie luat de pe Cruce. Era zi mare pentru iudei, era Paștele lor, și trupurile celor răstigniți nu puteau rămâne pe lemn.
Și atunci, în grabă, dar cu adâncă evlavie, Iosif din Arimateea împreună cu Nicodim, cu Femeile Mironosițe și cu singurul ucenic rămas aproape de Domnul L‑au așezat pe Hristos într‑un mormânt nou, în care nimeni nu mai fusese pus vreodată - un mormânt devenit poartă a vieții și început al Învierii.
Pe marginea acestei slujiri copleșitoare, a unei iubiri curajoase și luminoase, imnografia Bisericii a țesut cântări de o frumusețe nepieritoare, asemenea florilor de lumină așezate pe mormântul Domnului. Două dintre ele răsună în aceste zile: una în Sfânta și Marea Sâmbătă, iar cealaltă se leagă adânc de Evangheliile rostite în Joia Mare.
Această cântare, o adevărată poezie dumnezeiască, ne vorbește despre Iosif cel cu bun chip, care s‑a dus la Pilat ca să ceară trupul Domnului, rostind cuvinte care au străbătut veacurile: „Dă‑mi mie pe acest Străin!”
Imnul începe ca o icoană în mișcare: soarele își ascunde razele, întunericul cuprinde lumea, iar catapeteasma templului se rupe în două, de sus până jos, ca semn al unei taine ce se descoperă. Iosif, apropiindu‑se cu smerenie și cu îndrăzneală de Pilat, îl roagă: „Dă‑mi mie pe acest Străin, Care din pruncie a fost străin și trecător prin această lume”.
Dă‑mi mie pe acest Străin, pe Care neamul Său L‑a urât și L‑a lepădat, cum am auzit și în alte cântări, unde răsună dureros glasul Domnului: Poporul Meu, poporul Meu, ce ți‑am făcut ție? Pe morții voștri i‑am înviat, pe leproși i‑am curățit, pe slăbănog l‑am ridicat, pe săraci și pe toți i‑am miluit…
În această dureroasă chemare, se întrevede hotărârea dumnezeiască de a se îndrepta către neamuri, către întreaga lume, nu doar către cei care nu au primit învățătura Sa, ci către fiecare inimă care caută lumina.
Și iarăși, ca o pecete a acestei taine, răsună cererea: „Dă‑mi mie pe acest Străin, Care, în chip minunat, este străin morții…”
Iată cum se aprind lumini negrăite: iubirea lui Iosif, curajul mărturisirii, frumusețea jertfei și taina unui Dumnezeu Care, deși Se lasă pus în mormânt, rămâne pentru totdeauna biruitor asupra morții.
Dorind autorul rămas anonim să ne descopere, prin această poezie de o adâncă strălucire teologică, că moartea nu avea cum să‑L primească pe Cel care a creat lumea, universul și pe om - cununa creației, pe care a așezat‑o deasupra tuturor celor făcute, încoronându‑l ca rege al întregii zidiri -, ne învață că moartea I‑a rămas străină Celui care era însăși Viața lumii.
Și astfel, cu o îndrăzneală care izvorăște din iubire, se înalță glasul lui Iosif: Dă‑mi pe acest Străin care i‑a primit cu brațele deschise pe cei sărmani, pe cei uitați, pe cei oropsiți de lume.
Dă‑mi pe acest Străin pe care cei din neamul Său, din întunecarea inimii și din ură, L‑au făcut străin de lume.
Dă‑mi pe acest Străin ca să‑L ascund într‑un mormânt, căci, fiind străin, nu are unde să‑Și plece capul...
Căci El Însuși a mărturisit odinioară ucenicilor, în Capernaum, când a fost întrebat unde locuiește: Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului nu are unde să‑Și plece capul.
Și iarăși, cu o durere care străbate cerul și pământul, răsună chemarea: Dă‑mi pe acest Străin, a cărui Maică, văzându‑L mort, striga cu inimă sfâșiată: „O, Fiul meu și Dumnezeul meu, sunt cumplit rănită și cu sufletul zdrobit de durere, văzându‑Te ca un mort, dar întru Învierea Ta nădăjduiesc”.
Cu aceste cuvinte, pline de lacrimă și de îndrăzneală, Iosif, ucenicul de taină al Mântuitorului, s‑a înfățișat înaintea lui Pilat, purtând în inimă nu doar durerea, ci și curajul unei iubiri care nu se teme.
Pilat, deși în cele din urmă a îngăduit răstignirea, eliberând în schimb pe tâlharul vestit Baraba, la început nu a fost de acord cu hotărârea Sinedriului și a arhiereilor, care veniseră cu acuzații de hulă și de răzvrătire împotriva poporului. Și totuși, în acest vârtej al nedreptății, Iosif a avut curajul să meargă împotriva curentului, împotriva celor doi arhierei, împotriva presiunii mulțimii și chiar împotriva slăbiciunii lui Pilat, care, deși a mărturisit împreună cu tetrarhul Galileei că nu găsește în El nici o vină, a cedat în fața amenințării.
Căci arhiereii, cu o răutate greu de cuprins în cuvinte, au schimbat o judecată pretins religioasă - în esență o răutate voită - într‑un proces politic, spunând guvernatorului: „dacă îl eliberează pe acest Om, nu este prieten cu cezarul; iar cel ce se face pe sine împărat nu este prieten al cezarului”.
Astfel, o judecată nedreaptă s‑a rostit asupra Celui care adusese în lume dreptate, bucurie și milă, asupra Celui care a vindecat, a ridicat, a mângâiat și a dăruit tuturor lumina vieții.
Această poezie imnografică ne amintește că Iosif a avut curajul să ia trupul Mântuitorului, să‑L înfășoare într‑un giulgiu curat de in și să‑L așeze în mormânt. L‑a așezat în mormânt pe Cel care dăruiește viață veșnică și tuturor mare milă.
Pe El L‑a plâns Preacurata Sa Maică, cu lacrimi ce au străpuns cerurile. Pe El L‑au plâns femeile care stăteau departe, în tăcerea durerii. Pe El L‑a plâns cerul, iar soarele și‑a ascuns lumina. Pe El L‑a plâns catapeteasma templului, care s‑a rupt în două de sus până jos. L‑a plâns întreaga creație pe Cel care dăruiește tuturor viață veșnică și mare milă.
Condeiul judecății nedrepte a scris o istorie a durerii, dar și a mântuirii. Una dintre cântări ne‑a întors cu gândul la Grădina Ghetsimani și la strigătul cutremurător al Mântuitorului: Eli, Eli, lama sabahtani? - adică Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M‑ai părăsit?
Și totuși, în această adâncă durere, se aude și supunerea desăvârșită: Nu voia Mea, ci voia Ta să fie, cuvânt rostit către Tatăl, de a Cărui slavă nu S‑a despărțit nici o clipă.
Din aceste cuvinte învățăm taina jertfei răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu.
Învățăm iubirea Lui fără margini, căci pentru aceasta a venit: S‑a făcut asemenea oamenilor, în afară de păcat, și a primit suferința și moartea - și încă moarte pe Cruce, cea mai rușinoasă și mai grea dintre morțile acelei vremi, ca un făcător de rele.
El, Cel plin de milostivire și de bunătate, Care tuturor a dăruit din belșug darurile Sale, Se lasă judecat, osândit și pus în mormânt, pentru ca lumea să primească viață, iar omul să fie ridicat din moarte la lumină, din întuneric la slavă, din durere la bucuria cea fără de sfârșit.
Nimeni, niciodată, nu a vorbit și nu a săvârșit fapte precum Cel pe care, din răutate și orbire sufletească, L‑au răstignit, pentru ca prin jertfa Sa să dăruiască tuturor viață veșnică, lumină neapusă și bucurie fără de sfârșit.
Cel mai important mesaj rămâne iubirea fără margini a Mântuitorului, o iubire adâncă, jertfelnică și cuprinzătoare, care se oferă tuturor creștinilor și întregii Biserici ca temei al vieții și al mântuirii. O iubire care nu se oprește nici măcar în fața împotrivirii, nici în fața răcelii inimilor, nici în fața celor care nu arată dragoste față de învățătura Sa, față de cuvintele Sale mântuitoare.
Aceste cuvinte au fost adeseori disprețuite, călcate în picioare de‑a lungul istoriei, de către oameni care au uitat izvorul iubirii și al vieții.
Dar El, Cel care a șters lacrima de pe chipul atâtor oameni, Cel care a ridicat pe cei căzuți și a mângâiat pe cei zdrobiți, a lăcrimat pentru prietenul Său, iar acea lacrimă nu s‑a oprit la mormântul din Betania. Ea se prelungește peste veacuri, curgând tainic pentru toți prietenii Săi, pentru fiecare suflet rănit.
El lăcrimează pentru toți cei nedreptățiți, pentru cei apăsați de suferință, pentru cei care poartă poveri grele în viața lor. Lăcrimează pentru cei prinși în vâltoarea conflictelor și a războaielor, pentru cei zdrobiți de neînțelegeri și dezbinări, pentru cei răniți de ura care, din nefericire, se arată tot mai des în lumea noastră.
Nu doar pentru Lazăr a plâns, ci plânge și pentru noi, cu o iubire răbdătoare și așteptătoare, chemându‑ne în tăcere și în lumină să ne întoarcem la El.
Mesajul pe care Biserica îl adresează tuturor este cel al iubirii, al iertării și al întoarcerii către Dumnezeu, un mesaj care răsună ca un clopot de lumină în inimile noastre, mai ales în aceste zile sfinte.
Măcar acum, în preajma slăvitei sărbători a Învierii Domnului, să ne curățim simțirile, așa cum ne îndeamnă Sfântul Ioan Damaschin în canonul Sfintelor Paști, să ne limpezim sufletul de întuneric și să ne deschidem ochii inimii, pentru ca să‑L vedem pe Hristos strălucind cu lumina cea neapropiată a Învierii Sale, lumină care nu apune niciodată și care dăruiește viață lumii întregi.
.jpg)
