Lașitatea cea de toate zilele

Spectacolul cotidian ne așterne în fața ochilor nenumărate cazuri de abjurări de la crezul personal sau comunitar, de abandon al idealurilor, de dezertare în fața unor presiuni impuse din afară noastră sau chiar autoimpuse. Declarația de ieri se contrazice cu cea de azi, contorsionismul moral este la ordinea zilei, numerele de iluzionism etic vin în cascadă... Aproape toate aceste neajunsuri ale ființei umane pleacă de la lașitate.

Dar ce este lașitatea, în termeni biblici? Cum poate fi ea definită, circumscrisă unui comportament duhovnicesc și moral deviant, deopotrivă? Oare este lașitatea frică în stare pură, animalică? Sau este mai mult decât atât? Lașitatea, din perspectivă biblică (mă voi sprijini imediat pe exemple), este cedarea con­științei în fața fricii. Conștiința slabă, adică lipsa tăriei de caracter, este cea care face pasul îndărăt în fața unei situații de pericol - real sau chiar imaginar, câteodată. Exemple? Câte doriți! Cel mai „ilustru” este cel al Sfântului Apostol Petru, care, în noaptea prinderii și pro­cesului lui Iisus, s-a lepădat de El de trei ori - după care „a plâns cu amar” (Matei 26, 75). Lașitate sau puțină credință? Lașitate, căci puțina credință a manifestat-o pe marea tulburată de val și vânt, atunci când Domnul Însuși l-a admonestat. Dar toate acestea nu îl fac mai puțin pe fostul Chefa Marele Apostol Petru, piatra pe care se va întemeia Biserica lui Hristos. O clipă de lașitate răscumpărată prin lacrimi amare, prin mărturisire curajoasă și prin martiriul de la finalul vieții sale. Deci Petru nu a fost un om laș!

Un alt tip de lașitate, administrativ-morală, a fost cea a guvernatorului Pilat din Pont, care, văzând că Iisus nu este vinovat cu absolut nimic, totuși a cedat amenințărilor venite din partea preoților, susținute de plebea excitată de sânge: va fi pârât Cezarului ca fiind un trădător, complice la „uneltirile” politice ale Nazarineanului. Aiureala asta prezumată a fost de ajuns ca Pilat să pronunțe celebrul său verdict: crucificarea!

„Şi, lăsându-L, au fugit toţi” (Marcu 14, 50), așa s-au purtat ucenicii, cu maximă lașitate și ei, la prinderea lui Iisus în grădina Ghetsimani. Evanghelistul specifică: toți. Mai adaugă însă ceva: „Iar un tânăr mergea după El, înfăşurat într-o pânzătură, pe trupul gol, şi au pus mâna pe el” (Marcu 14, 51). Acest tânăr, pare-se Marcu însuși la vârsta tuleielor, a scăpat și el până la urmă, căci, „smulgându-se din pânzătură, a fugit gol” (Marcu 14, 52). Important este că Apostolii care au asistat la „gloria” pământească a Învățătorului lor, care au trăit momente unice nu numai la nivelul propriilor vieți, ci la nivelul oricărei vieți umane, care au devenit un soi de „vedete” religioase, care au fost întâmpinați de mulțimi mari de oameni dornici să fie ajutați – așadar, cei din cercul cel mai strâns, intim, cei care au primit cele mai multe taine și tâlcuiri de la Dumnezeu Însuși au rupt-o la fugă ca niște copii prinși la furat de prune. Au sărit gardul grădinii și gata! Au fugit din Edenul ierusalimitean prin care lumea tocmai se întorcea la rostul ei firesc, au fugit de lângă Dumnezeu Întrupat pentru păcatele lumii și ale lor... Au fugit după ce s-au împărtășit, cu câteva ceasuri înainte, după ce au gustat din Cina Domnului.

Iată câteva mostre de lașitate, de dezertare de la datoria morală a unor oameni în toată firea, care fuseseră martori la lucruri de negrăit în cuvinte. Și totuși... Frica, conștiința morală slabă, instinctele de conservare, „rațiunea” care îți șoptește că e imposibil să fie un final fericit - toate au dus aici. Remediul? Credința și statornicia etică, judecata limpede, ieșirea din conjunctură și păienjenișul ei. Așa s-au comportat martirii primelor secole: mureau pentru un Iisus pe care nu L-au cunoscut direct, ci doar i-au simțit gustul din potir. Vocea „rațiunii” tranzacționale anulată, instinctul de conservare pus pe pauză, privirea spre Cer, nădejdea la Domnul. Și atenția la glasul inimii, cel care nu înșeală niciodată și care nu se mișcă odată cu carcasa trupului, nici cu fulgurațiile minții. Ci doar în acord tacit cu Domnul Dumnezeu, Cel care a creat-o. Și, în jurul ei, restul omului...