Lecţia „actorului tragic”

În iunie 1927 Vasile Pârvan trecea la cele veşnice. Un sfârşit pământean nedrept de timpuriu al unui om care dovedise în cei aproape 42 de ani, cât i-a fost dat să trăiască, că e vizitat de zei, de Zamolxis, pe care el îl elogiase ca „zeul suprem”şi „stăpân al cerurilor” în „Getica”. Genialitatea i se aşezase cu aură împărătească şi de sfânt deasupra capului. Erudiţia, harul, fosforescenţa minţii impresionau până la uimire. Nicolae Iorga, unul dintre admiratorii şi proteguitorii săi, îi citise încă din vremea studenţiei înstelarea frunţii şi se zbătuse să obţină pentru Pârvan o bursă, ca acesta să se poată întreţine ca student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, la care fusese admis din septembrie 1900, la doar 15 ani. Provenea dintr-o familie cu posibilităţi modeste şi de aceea a fost nevoit să urmeze şi „universităţile gorkiene”, fiind la început ucenic într-o cizmărie, apoi pedagog de pension şi funcţionar la Biblioteca Academiei Române. Acelaşi Nicolae Iorga, alături de Al.Strudza, l-a recomandat pentru o bursă la Universitatea din Jena, Germania, unde a intrat în 1904. Trece apoi, în 1906, la Universitatea din Berlin, studiind filosofia. Diploma de doctor în filosofie îi va fi conferită în 9 ianuarie 1909 la Universitatea din Breslau cu o teză despre naţionalitatea comercianţilor din Imperiul Roman. Savantul Pârvan s-a distins ca un om de o gravitate puţin obişnuită. Trata totul cu seriozitate, lucru nu prea întânit des la români. Puternicul simţ al responsabilităţii, ce-i era caracteristic, şi asumarea destinului i-au îngăduit să ardă etapele şi să fie la 24 de ani profesor la Catedra de istorie antică a Universităţii din Bucureşti. În noiembrie 1909 îşi începea briant cursul. La 26 de ani, în 1911, a fost ales membru corespondent al Academiei Române şi peste doi ani, în 1913, membru titular al celui mai înalt for ştiinţific din ţara noastră. S-a bucurat în egală măsură şi de recunoaşterea unor prestigioase instituţii internaţionale. A fost membru al unor distinse instituţii academice, precum Pontificia Academia Romana di Archeologia, Numisma­tische Gesellschaft din Viena, Reale Societa Romana di Storia Patria. S-a numărat printre profesorii agregaţi de la Sorbona. Prezenţa sa în spaţiul cultural poate fi socotită un fenomen. Traiectoria eclatantă a omului de ştiinţă român a intrat de mult în legendă. George Călinescu îl compara cu Nicolae Iorga. Inegalabilul portretist afirma despre Iorga că-i „viforos şi şăgalnic”, în vreme ce pe Pârvan îl găsea „muzical şi solemn”. Autorul „Istoriei” l-a asemănat pe autorul monumentalei cărţi „Getica” cu pastorul Brand, personajul lui Ibsen, „cu haina neagră încheiată auster până sus, călcând ca pe un gheţar”. Călinescu nu l-a suprapus eroului ibsenian, remarcând însă că „… n-avea în ochii săi pătrunzători durităţi nordice, iar tristeţea încruntată într-o ironie gravă îi dădea înfăţişarea unui actor tragic”.

A fost fără îndoială o figură tragică prin însăşi scurtimea vieţii sale, în care a ars voltaic, magnezian. Vasile Pârvan nu s-a cantonat în sfera cercetării şi a catedrei. N-a rămas de loc în afara frământărilor timpului său. A avut indiscutabil vocaţie de om al cetăţii. Şi-a pus capacitatea sa formidabilă de gânditor şi om de acţiune în slujba ţării şi a făcut-o într-un moment excepţional din istoria acesteia, cel al făuririi statului naţional unitar. Unele dintre instituţiile României reîntregite după Primul Război Mondial au fost create şi prin contribuţia şi jertfa sa de mare preţ. A mers la Cluj ca profesor al Almei Mater, din dorinţa de a conferi prestigiul de care avea nevoie instituţia abia fondată. În 1920 a fost numit director al Accademiei di Romania de la Roma. Peste numai doi ani, aceasta funcţiona graţie strădaniilor sale. Vasile Pârvan a fost de altfel cel care a redactat regulamentele şcolilor româneşti de la Paris şi Roma. S-a legat trup şi suflet de Accademia de la Roma, căreia, cu puţin timp înainte de moarte, i-a donat biblioteca. Tot atunci şi-a lăsat prin testament averea întreagă Academiei Române. În 1992, când o intervievam la Mănăstirea Văratec pentru Televiziunea Română pe doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, pe atunci director al Accademiei di Romania, aflam din mărturisirile amare ale distinsei mele interlocutoare că dorinţa sa de întoarcere la modelul Iorga-Pârvan în ceea ce priveşte activitatea instituţiei de la Roma fusese catalogată de cei mai tineri ca fiind o revenire la ceva depăşit. Această reacţie de respingere, ţinând la urma urmelor de psihologia generaţiilor, ne arată nu doar o simplă intoleranţă omenească, ci dezvăluie inaptitudinea noastră de a continua mari proiecte şi a le înfăptui. Suntem, din păcate, naţia unor începuturi spectaculoase în materie cultură şi a eşecurilor la fel de răsunătoare ale multora dintre acestea. Doamna Zoe a reuşit, totuşi, să aducă, în ciuda multor oprelişti, bursieri români în Italia, dar modelul Iorga-Pârvan, referitor la organizarea şcolilor româneşti în străinătate, n-a fost şi nu este înfăptuit în toată cuprinderea şi substanţa sa.
Din nefericire, nu l-am ignorat pe Vasile Pârvan doar în chestiunea cutezătorului său proiect de formare a specialiştilor români în marile centre europene, ci l-am şi troienit sub uitarea noastră nu numai vinovată, dar şi nătângă. Pârvan este încarnarea unor daruri cu care poporul român a fost norocit de Dumnezeu, precum şi expresia tragică a destinului nostru. Noi nu numai că nu ne amintim de un român de talia lui în fiecare zi şi nu-l luăm ca exemplu de urmat, dar la nivel naţional nu catadicsim să vorbim despre opera şi viaţa sa nici măcar în momentele de comemorare sau aniversare a unor cifre rotunde. Parcă prea ne lăsăm prinşi de actualitatea mizeră a zilei şi dominaţi de figurile nesemnificative, chiar groteşti, de panopticum, de pe scena pe care evoluăm noi înşine. Târându-ne pe pământ nu vedem piscurile. Nu prea apucăm să ridicăm privirile spre cer, unde am putea descoperi aştrii. Unul dintre aceştia a fost şi rămâne Vasile Pârvan. Acesta este o pildă vie de trăire morală, de aşezare a fiinţei deasupra egoismelor mărunte, de slujire a idealurilor. Lumina acestei figuri tragice ar fi bine să se reverse binefăcătoare asupra noastră. S-ar cere doar să căutăm înaltul. O personalitate ca Vasile Pârvan ar trebui să reprezinte un model perpetuu la care să ne raportăm. Ar fi minunat să-l aducem cât mai des printre noi. E atâta nevoie de lecţia „actorului tragic”!