„Leviathan“ sau Iov-ul fără Dumnezeu al zilelor noastre

Câştigător al Premiului pentru scenariu la Cannes în 2014 şi cel mai aclamat film al competiţiei de pe riviera franceză, laureat al multor festivaluri importante (de la Londra, Abu Dhabi, München, Palic) şi propunerea Rusiei pentru Oscar 2015, lăudat în unanimitate de critică şi de presă, „Leviathan“-ul lui Andrei Zviaghinţev este dintre acele filme care lasă urme adânci în istoria recentă a cinematografului.

Filmul dezvoltă direcţia de investigare a fenomenologiei şi cauzelor metafizice ale răului, începută în duplexul „Întoarcerea“ şi „Exilul“ şi continuată cu „Elena“. Dar dacă „Întoarcerea“ şi „Exilul“ erau construite pe o bogată ţesătură simbolică, „Elena“ şi „Leviathan“ sunt, din punct de vedere formal, drame sociale cu structură de thriller. Toate, însă, respiră aerul tare (şi greu de suportat în studiourile cinematografice) al tragediei.

Zviaghinţev este unul dintre foarte puţinii mari tragedieni ai filmului contemporan şi în general ai istoriei cinematografului. Genul, născut de teatrul antic şi reactualizat în Iluminism, a fost pus la colţ de marile studiouri, mai ales după al Doilea Război Mondial, din cauza lipsei de apetit a publicului faţă de suferinţă ori din motive ideologice. Respins doctrinar şi de Creştinism (căci Învierea lui Hristos nu poate lăsa loc deznodămintelor tragice, spun unii teologi), genul îşi aşteaptă reabilitarea tocmai din sânul culturii creştine - nu dintr-o perspectivă doctrinară, ci din necesitatea regăsirii sorgintei mistice a suferinţei şi a asumării acesteia - sentimente tot mai eludate de hedonismul culturii contemporane.

Ca şi „Elena“, „Leviathan“-ul îşi reduce la minim firele de legătură cu transcendentul, dar acest minim este cu atât mai esenţial şi mai important. Dacă acţiunea ambelor filme se desfăşoară „aici“ şi „acum“ (într-o Rusie post-douămiistă, ruptă de tradiţii şi la fel de secularizată în mentalităţi ca orice alt colţ al lumii contemporane), resorturile dramei sunt fixate într-un „acolo“ şi „întotdeauna“ - repere ce trimit invariabil către marea dramă a Căderii. O dramă care, câtă vreme omul zace răpus la pământ, se poate citi foarte

onest ca tragedie. Acesta este fragmentul de istorie şi sociologie contemporană pe care, mai ales în ultimele sale două pelicule, îl investighează regizorul.

Filmul este realizat, în cea mai mare parte, cu echipa de la „Elena“ - acelaşi coscenarist Oleg Neghin, aceeaşi actriţă principală Elena Liaghina, imaginea este semnată de acelaşi Mihail Krichman, muzica, de acelaşi Philip Glass.

Filmul spune povestea lui Nikolai, un fermier care locuieşte pe malul unei lagune de lângă Marea Barents, lagună în care uneori se aventurează balenele. Viaţa sa în acest colţ de natură sălbatică şi bunăstarea micii sale familii sunt puse în pericol de primarul celui mai apropiat oraş, un mogul local fără scrupule, căruia i se supune întreaga regiune şi care hotărăşte să-şi extindă afacerile pe terenurile lui Nikolai. Nikolai este un om simplu, dar hotărât să lupte pentru drepturile sale, motiv pentru care recurge la ajutorul unui vechi prieten, Dmitri, avocat de succes la Moscova. Acesta strânge un greu dosar compromiţător la adresa primarului, cu care doreşte să-l intimideze, dar mogulul recurge la cele mai brutale mijloace pentru a le demonstra cine face legea în zonă. Dmitri este zdravăn bătut, după care pleacă la Moscova, iar Nikolai, după ce este arestat pentru pretinsa tulburare a liniştii publice (în tentativa de a depune plângere împotriva primarului la ghişeul poliţiei, unde funcţionarii se fac că nu îl aud), este trădat de prieteni şi îşi vede familia distrusă pas cu pas de aparatul mafiot pus în joc împotriva lui.

Legătura filmului cu textul sacru se face prin Cartea lui Iov. Nikolai este un Iov al zilelor noastre - au spus comentatorii -, dar un Iov care nu-şi mai recuperează viaţa, familia şi avutul. Tot Cartea lui Iov descrie, în termenii forţei oarbe, făptura infernală a Leviathanului. Acesta nu este invocat direct în film, ci doar imagistic: un schelet alb de balenă, sugerând rămăşiţele unui monstru preistoric, tronează apocaliptic pe plaja unde se retrage în final Roma, copilul lui Nikolai, rămas singur după moartea neelucidată a mamei sale şi condamnarea abuzivă a tatălui său la 15 ani de închisoare pentru uciderea acesteia. Leviathanul va ilustra ulterior, în formularea filozofului iluminist Thomas Hobbes, statul, ca sistem acaparator în faţa individului - acesta este reperul simbolic imediat la care trimite filmul.

Dar reperele simbolice de adâncime sunt Leviathanul biblic, ca expresie a Răului, şi relaţia sa cu Iov - omul supus distrugerii fizice. Doar că, spre deosebire de Iovul biblic, protagonistul lui Zviaghinţev, cu toate că este un inocent şi „un drept“, în stare să-şi ierte soţia adulteră nu are însă, reazemul credinţei şi de aceea este înfrânt. Ba mai mult, însuşi exponentul sistemului statal dominator s-a aliat cu reprezentanţii credinţei şi a adoptat limbajul blagocestiei, întru mimarea anti-hristică a acesteia. Episcopul locului, căruia primarul mafiot îi varsă cote generoase de capital şi la care se spovedeşte, închide ochii la afacerile acestuia, invocând că „orice putere este de la Dumnezeu“ şi încurajându-l să şi-o folosească cum crede de cuviinţă. De pe această poziţie, primarul îi cere socoteală lui Nikolai dacă este botezat şi dacă merge la biserică. Produs tipic postsovietic, Nikolai le are mai mult cu votca decât cu biserica, despre Iov probabil că nu a auzit, iar îndemnurile la căinţă pe care i le face preotul locului, de altfel bine intenţionat, sunt tardive şi neconvingătoare. „Îmi va putea întoarce Dumnezeu soţia?“ - răsună, ca un ecou la pilda lui Iov, replica acestuia, la care preotul nu are răspuns. Se aud în schimb tiradele triumfaliste ale primarului la inaugurarea noilor sale edificii ridicate pe pământurile expropriate ale lui Nikolai, perorând despre „renaşterea sufletului rus“ şi „apărarea Ortodoxiei“.

Cuvântul final al filmului este tristeţea: o tristeţe apăsătoare în faţa unei societăţi în cădere morală liberă şi a unei Biserici care nu are puterea de a stopa Răul, ce cangrenează, de la un pol la altul, organismul social.