De mic copil, poveștile îmi desenau lumea, iar frumuseţea lor părea să curgă din gura celor mai în vârstă ca un izvor fără sfârșit. Basmele, sărbătorile, legendele erau ca niște fire de aur pe care doar Dumnezeu știe de unde și cum le țeseau. Le ascultam fascinat și, cu trecerea anilor, am început să le notez într-un caiet simplu, al cărui cotor păstrează acum povara celor 60 de ani trecuți peste el. În filele lui s-au adunat amintiri, poezii și mărunțișuri aparent irelevante, dar care pentru mine poartă sufletul copilăriei.
Logos şi poezie
Sonet
de Alexandru Vlahuţă Din nou coboară-Te-ntre noi, Iisuse, Căci iarăşi turma Ta e rătăcită Şi iar se-ntinde noaptea cea cumplită A vechii uri, de Tine-atunci răpuse. De-abia se mai zăreşte ca prin sită A mântuirii stea. Dar cât de sus e! Se îndepărtează parcă... Cine spuse Căci stingerea ni-i singura ursită? O, vino, iubitorule de oameni, În sufletul bătrânei lumi să sameni Din nou credinţa cea nemuritoare... Cunoaşte-L-vom? Pleca-vom fruntea oare Când întinzându-Şi mâinile amândouă Asupră-ne, va zice: „Pace vouă!“?



.jpg)