De mic copil, poveștile îmi desenau lumea, iar frumuseţea lor părea să curgă din gura celor mai în vârstă ca un izvor fără sfârșit. Basmele, sărbătorile, legendele erau ca niște fire de aur pe care doar Dumnezeu știe de unde și cum le țeseau. Le ascultam fascinat și, cu trecerea anilor, am început să le notez într-un caiet simplu, al cărui cotor păstrează acum povara celor 60 de ani trecuți peste el. În filele lui s-au adunat amintiri, poezii și mărunțișuri aparent irelevante, dar care pentru mine poartă sufletul copilăriei.
Logos şi poezie
Luminătorul
de Vasile Voiculescu Am fost ca nerodul din poveste Ce căra soarele cu oborocul În casa-i fără uşi, fără ferestre... Şi-şi blestema întunericul şi nenorocul. Ieşeam cu ciubărele minţii, goale, afară, În lumină şi pară, Şi când mi se părea că sunt pline, Intram, răsturnându-le-n mine. Aşa ani de-a rândul M-am canonit să car lumina cu gândul... Atunci ai trimis îngerul tău să-mi arate Izvorul luminii adevărate: El a luat în mâini securea durerii Şi-a izbit năprasnic, fără milă, pereţii. Au curs cărămizi şi moloz puzderii, S-a zguduit din temelii clădirea vieţii, Au curs lacrimi multe şi suspine, Dar prin spărtura făcută-n mine, Ca printr-un ochi de geam în zidul greu, Soarele a năvălit înlăuntrul meu. Şi cu el odată, Lumea toată... Îngerul luminător a zburat aiurea, Lăsându-şi înfiptă securea; Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină De soare, de slavă şi de lumină.



.jpg)