De mic copil, poveștile îmi desenau lumea, iar frumuseţea lor părea să curgă din gura celor mai în vârstă ca un izvor fără sfârșit. Basmele, sărbătorile, legendele erau ca niște fire de aur pe care doar Dumnezeu știe de unde și cum le țeseau. Le ascultam fascinat și, cu trecerea anilor, am început să le notez într-un caiet simplu, al cărui cotor păstrează acum povara celor 60 de ani trecuți peste el. În filele lui s-au adunat amintiri, poezii și mărunțișuri aparent irelevante, dar care pentru mine poartă sufletul copilăriei.
Logos şi poezie
Sonetul CLXXXIII
de Vasile Voiculescu Mereu cerşim vieţii ani mai mulţi, aşa-n neştire, Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră, Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră; Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă; Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni Când Dragostea-i unica vecie dată nouă. Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci, Minunile iubirii n-au stavile pe lume; Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci, Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume, Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine, Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.



.jpg)