Lumina „casei de piatră“

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Criza familiei în Europa

Totdeauna au existat crize în familie. Astăzi însă familia naturală, tradiţională se află în criză, în mutaţie spre un viitor confuz şi incert, în toată Europa, astfel încât criza familiei este percepută ca simptom al crizei civilizaţiei occidentale, o criză a societăţii contemporane însăşi1. „Criza familiei devine, mai devreme sau mai târziu, şi o criză a Statului“, remarca, în 1998, preşedinta Senatului Poloniei2.

Statisticile demografice arată că în Europa scade numărul căsătoriilor (în Uniunea Europeană: 5 căsătorii la 1.000 de persoane) şi creşte numărul divorţurilor, mai ales în Europa occidentală. Copii mai puţini, iar bătrâni mai mulţi: un continent care îmbătrâneşte şi care nu prezintă semne majore de dinamism demografic - aceasta este imaginea actuală a Europei3.

Cauzele sunt multiple şi complexe: mutaţii de ordin cultural, tehnic, ideologico-pragmatice accelerează fenomenul de secularizare ca pierdere a dimensiunii sacre a vieţii şi intensifică în mod alarmant mentalitatea individualistă exacerbată, mercantilă, narcisistă şi nihilistă4. Absenţa idealului pe termen lung şi a valorilor creează adesea în om sentimentul vidului, al singurătăţii şi al abandonului, determinând mulţi oameni să se refugieze în practica drogului, a violenţei, în sectarism şi suicid5.

La criza aceasta de ordin spiritual din Europa occidentală se mai adaugă în Europa centrală şi orientală, în fostele ţări cu regim comunist, şi alţi factori negativi care lovesc în familie: sarăcia, şomajul, sectele prozelitiste, violenţa, nesiguranţa zilei de mâine, emigraţia spre ţări mai bogate.

În România, criza familiei se manifestă şi în abandonul copiilor şi în abandonul părinţilor, în numărul mare de avorturi şi chiar o creştere a numărului divorţurilor, în creşterea violenţei în familie şi în creşterea delicvenţei juvenile.

Cauzele economice şi mutaţiile specifice perioadei de tranziţie spre capitalism explică doar în parte acest fenomen. Nu trebuie uitat că, în parte, criza spirituală a familiei în România se datorează şi secularizării impuse de regimul comunist, prin faptul că educaţia copiilor şi a tinerilor, adulţii de azi, a fost un monopol al Statului, iar părinţii n-au avut posibilitatea să educe suficient copiii şi tinerii în credinţa creştină, ateismul fiind ideologia oficială în toate instituţiile de învăţământ, iar dimensiunea creştină a familiei s-a menţinut mai mult în virtutea tradiţiei liturgice şi sacramentale, decât în virtutea educaţiei sistematice creştine sau a unei pastorale elaborate.

Speranţe pentru depăşirea crizei

a) Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra familiei

Criza familiei de azi nu poate fi totuşi mai puternică decât binecuvântarea lui Dumnezeu-Creatorul, Care a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!“ (Facere 1, 28). În ciuda multor păcate şi primejdii abătute asupra neamului omenesc, totuşi familia a fost instituţia cea mai stabilă în istorie. În acest sens, „deja în antichitate - cum arată Aristotel - ea (familia) era recunoscută ca fiind instituţia socială primară şi fundamentală, anterioară şi superioară Statului, contribuind în mod eficace la bunătatea societăţii însăşi“ (Etica Nic. VII, 12, 18)6.

În plus, binecuvântarea familiei de către Domnul nostru lisus Hristos la nunta din Cana, când a transformat apa în vin, la solicitarea Maicii Domnului - icoana Bisericii rugătoare - de a ajuta o familie nouă în nevoie, constitue pentru noi o puternică bază a speranţei creştine. Hristos, Care a schimbat apa în vin poate schimba criza într-o speranţă nouă, poate aduce bucurie acolo unde ameninţă lipsurile şi tristeţea. Noi însă trebuie să-L rugăm, să-I spunem Lui ce-i lipseşte cu adevărat familiei astăzi şi să spunem familiei creştine în criză că, de fapt, criza ei cea mai profundă este insuficienta ei deschidere spre ajutorul lui Hristos şi al Maicii Domnului, în organizarea însăşi a vieţii conjugale. Cu alte cuvinte, este vorba despre insuficienta cultivare a sfinţeniei sau a sacramentalităţii familiei. Minunea din Cana Galileii ne descoperă fericirea ca dar al lui Dumnezeu, care produce comuniune şi bucurie în societate, nu ca drept ce trebuie cucerit în spirit individualist-egoist.

b) O altă sursă de speranţă este efortul Bisericilor de a apăra familia naturală, tradiţională, universală şi de a rezista în faţa unor „modele“ noi de familie, în care relaţia normală bărbat-femeie este considerată ca fiind ceva depăşit.

În acest sens, criza familiei în Occident a suscitat în diferite Biserici, mai ales în Biserica Romano-Catolică, o intensă reflecţie teologică şi o activitate pastorală intensă privind familia. (...)7

Este din ce în ce mai necesar un răspuns creştin comun la probleme noi ca: eutanasia, transplantul de organe, ingineria genetică (implantul de celule embrionare, fecundarea in vitro, procrearea prin disociere parentală, maternitatea de împrumut, clonarea), avortul, unirile libere, ca alternativă la familia tradiţională, căsătoriile între persoane de acelaşi gen etc. Reflecţia teologică, ştiinţifică şi etică a unor Biserici poate ajuta şi alte Biserici în formarea unei atitudini comune în societatea secularizată de azi.

c) Cooperarea Stat-Biserică (Biserici) este o altă sursă majoră de speranţă.

Deja reintroducerea religiei în şcoală, integrarea învăţământului teologic liceal şi universitar în reţeaua de stat, specializarea în teologie-asistenţă socială, prezenţa preoţilor de caritate în diferite instituţii ale Statului (armată, spitale, penitenciare), reprezintă un potenţial important pentru o cooperare fructuoasă în rezolvarea multor probleme de ordin spiritual, moral, pastoral şi social cu care se confruntă familia azi.

Taina familiei şi taina Bisericii

Desigur, este necesară consultarea şi cooperarea dintre Stat şi Biserică în domeniul legislaţiei privind familia, în domeniul educaţiei copiilor şi tinerilor, în domeniul asistenţei sociale privind copiii şi părinţii cu copii mulţi sau cu probleme majore de ordin social. Este nevoie de programe şi proiecte de cooperare a Bisericii cu diferite instituţii de resort ale Statului, atât pe plan local, regional, cât şi naţional.

În interiorul Bisericii noastre, pentru ca speranţa să devină un dar cultivat şi roditor, sunt necesare, la nivel de parohie şi eparhie, programe de cateheză şi asistenţă pastorală a copiilor şi familiilor în criză, cicluri de cateheze pentru pregătirea tinerilor pentru căsătorie, cateheze pastorale pentru tinerii căsătoriţi şi pentru părinţii lor, astfel încât pregătirea pentru căsătorie să nu se reducă doar la frumosul ceremonial al cununiei. Este necesar un program de cateheze pastorale pentru naşi, spre a-i implica în susţinerea continuă a familiilor pe care le cunună. Prin toate aceste programe, trebuie afirmată şi cultivată sfinţenia căsătoriei, organizată solidaritatea în familie şi între familii, afirmată demnitatea maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu ce trebuie cultivate.

Trebuie înţeleasă şi mai profund şi cultivată şi mai mult legătura sfântă care există între taina familiei şi taina Bisericii, între taina copilului şi taina persoanei, de vreme ce, pentru a fi Om adevărat, Dumnezeu-Fiul S-a născut din femeie şi a intrat în istorie ca şi copil. Toţi termenii de bază în Biserică sunt împrumutaţi din familie: părinte spiritual, mamă sau maică spirituală, frate şi soră spirituală, fiu şi fiică spirituală, chiar şi în domeniul vieţii monahale. De aceea, fără taina familiei, nu poate fi înţeleasă nici taina Bisericii, şi fără taina Bisericii nu poate fi înţeleasă nici taina familiei. Cununia este binecuvântată de Biserică în calitatea ei de icoana a iubirii dintre Hristos şi Biserică, dintre Dumnezeu şi umanitate. De aceea, taina familiei poartă în ea taina mântuirii şi a vieţii veşnice („Extra familiam nulla humanitas“). Niciodată familia nu poate fi redusă la aspectul ei biologic, juridic, psihologic, sociologic sau cultural, ea este mai mult decât toate acestea laolaltă şi le transcende, pentru că are vocaţia de a fi, în lume, icoana iubirii divine veşnice.

NOTE:

1 Cf. Mgr. Giovanni Battista Re, La crise de la familie, câest aussi la crise de la société, în lucrarea colectivă Droits de lâhomme, famille et politique, Conseil Pontifical pour la Famille, IIe Rencontre dâhommes politiques et de législateurs dâEurope, 22-24 Octobre 1998, Rome, éditeur Pierre Téqui, Paris, pp. 167-171.

2 Alicja Grzeskowiak, Président du Sénat de la Republique Polonaise, Défense de la famillie dans lâest de lâEurope, în Droits de lâhomme, famille et politique, p. 106.

3 Professeur Jean-Didier Lecaillon, Aspects de la démographie en Europe, în Droits de lâhomme, famille et politique, pp. 225-232.

4 Cf. Mgr. Angelo Scola, La politique et la dimension éthique, în Droits de lâhomme, famille et politique, pp. 173-206, mai ales pp. 186-200.

5 Mgr. Battista Re, art. cit, pp. 169-170.

6 Discours du Saint-Pčre (Jean Paul II) aux participants ŕ la IIe Rencontre dâhommes politiques et de législateurs dâEurope, în Droits de lâhomme, famille et politique, p. 14.

7 Mgr. Battista Re, art. cit, p. 169. O reflecţie interdisciplinară (drept, psihosociologie, etică, psihanaliză) interesantă se găseşte în lucrarea colectivă scrisă de Françoise Dekeuwer-Défossez, Albert Donval, Philippe Jeammet, Norbert Rouland, Inventons la famille, Editions Bayard, Paris, 2001, mai ales paginile scrise de Albert Donval despre legătura filiaţiei, legătura conjugală, legătura fraternităţii şi legătura socială, ca legături ale vieţii (pp. 214-224).

* (n.r. fragment din volumul „Dăruire şi dăinuire - raze şi chipuri de lumină din istoria şi spiritualitatea românilor“, Editura Trinitas, Iaşi, 2005)