„Lumina” - făclierul de nebiruit al presei românești

În vara anului 1995 îi luam un interviu pentru emisiunea mea de televiziune „Oleacă de taifas”, ce se transmitea pe TVR 2 și TVR Iași, Patriarhului Daniel, la acea vreme Mitropolit al Moldovei și Bucovinei. Dialogul, care aborda multe dintre temele cele mai ardente ale momentului, unul al temperaturilor topirii metalelor, a fost difuzat în două duminici, 18 și 25 iunie 1995, fiind apoi publicat în „Divanuri duminicale”, cartea apărută în 2001 la Editura Polirom. La una din întrebări referitoare la raportarea Bisericii Ortodoxe Române la provocările unei lumi în aproape devălmă­șitoare schimbare la față, am primit un răspuns pilduitor înțelept, în care, vizionar, se conturau evo­luțiile de sincronizare cu aceste tendințe, dar fără a atinge ceea ce era de neatins, fundamentele edificiului cel dăinuitor de milenii. În cumpănita, dar adânc tâlcuitoarea sa replică, înaltul ierarh lăsa să se întrevadă acele deschideri pline de curaj ce aveau să înzestreze Biserica cu utilurile necesare spre a-și face mai bine auzite crezurile și valorile perene în polifonia, uneori chiar dizarmonică, a unui univers de o năucitoare fervoare adesea. Reproduc acest fragment de „taifas” spre edificare:

- Apropo de lipsă de nuanță, de clișee, se spune despre Biserica Ortodoxă că e mai conservatoare, că are o capacitate mai redusă de adaptare la schimbările din societate. Apa­rențele lasă să dăm crezare unor asemenea aserțiuni.

- Cuvântul „conservator” nu este neapărat negativ sau peiorativ. Există în democrațiile occidentale partide care poartă acest nume.

- În Marea Britanie, de exemplu.

- Adică a fi conservator de valori în fața nonvalorilor și a fi conservator al unei tradiții sfinte în fața modernismelor efemere este nu numai o virtute, dar și o mare capacitate de a păstra unitatea spirituală a unui popor. Deci o analiză mai profundă, nu una superficială, ne face să credem că foarte adesea este și un avantaj să fii conservator. Biserica nu are menirea în istorie de a fi locomotiva modernismului, ea are menirea de a reflecta în istorie eternitatea în timp. O comunitate și o comuniune de-a lungul veacurilor. În vremuri de prigoană, conservatorismul ne-a ajutat să ne păstrăm ființa națională. Dacă ne-am fi adaptat așa de repede după toate voințele și ideologiile năvălitorilor, nu mai eram astăzi drept-cre­din­cioși români. Pe de altă parte, desi­gur, trebuie să fim în istorie Biserică și nu în afara istoriei și o anumită flexibilitate se impune, păstrând însă esența. Iată, sunt Biserici de alte confesiuni care s-au adaptat modernității mai repede decât noi, dar nu totdeauna rezultatele au fost pozitive. Adaptarea la modernismele contemporane de către unele confesiuni neortodoxe a dus la o secularizare ra­pidă, la pierderea simțului misterului, a dimensiunii sacre a vieții.

Ceea ce gândea prospectiv, dar și cu racordul eternității, Mitropolitul Daniel nu erau doar rostiri care să sune bine, ci se­mințele unor acțiuni ce erau chemate la făptuire întru înaintarea Bisericii prin furtuna vremurilor. Și ca această vâslire să taie și valurile cele hulpave, era nevoie de o corabie care să aibă toate cele trebuitoare pe măsura timpului. În acest demers bine articulat, nu înțeles în acei ani de toată lumea, s-a regăsit și crearea unor insti­tuții de presă, a unor amvoane din care Biserica să cuvânteze poporului cel credincios, dar și celor de dinafara sa, spre a i se face mai bine înțeles mesajul. Așa a apărut la început Radio TRINITAS, care, după un sfert de veac, a devenit una din vocile cele mai respectate în audiovizualul de la noi. A fost un act temerar și o cucerire răbdătoare, perseverentă, a redutei, a publicului, căruia i se oferea ceea ce alte radiouri, preocupate de rating cu orice preț, nu o făceau, o hrană pentru suflet. Se întâmpla, și acesta era secretul succesului, al audienței în creș­tere de la o zi la alta, printr-o gri­lă concepută a fi grăire a tot ceea ce se petrecea semnificativ, de interes, nu doar în lăuntrul Bisericii, ci în întreg cadrul societății ro­mâ­nești și dincolo de fruntariile acesteia, în tot mapamondul. Informarea, cât mai obiectivă cu putință, se împletea cu tâlcuirea a ceea însemna un eveniment sau altul și cu decriptarea conse­cin­țelor pentru viața de fiecare zi. Radioul astfel conceput și practicat devenea prieten și călăuzitor.

I-a urmat Televiziunea TRINITAS, croită pe aceleași coordonate, cele ale oglindirii cât mai cuprinzătoare a mersului societății, ale luminării direcțiilor de urmat, ale slujirii interesului național, dar nu patriotard, ci cu acea abordare cumpănită, una a revelării valorilor noastre, fără a le supralicita, a le aborda protocronist, ci situându-le în concertul mondial, ca parte prețioasă a diversității omenirii, ce se cere cunoscută, cinstită, dar mereu cu dreapta măsură.

În anul 2005, la 7 februarie, a­ceastă „armie” a comunicării avea să se întregească, cu întreaga ei claviatură cântătoare, prin întemeierea unui cotidian menit să reflecteze realitatea românească și universală dintr-o perspectivă ce respecta exigențele jurnalismului de altitudine, dar care venea cu un adaos înnobilator, cel a unei vederi ce avea și o coloratură religioasă. Apariția acestui cotidian era o noutate absolută și un început de capitol al presei românești scrise. După învolburarea din primul deceniu postdecembrist, unul în care foamea de informație dusese la o fabuloasă expandare a pieței media, se intrase în cadrele unei relative normalități și ale unor încercări de definire a iden­tităților și de creare a unor structuri mai viabile, sincrone cu ceea ce era cu adevărat valoros în media mondială. Din păcate, dorința de câștig cu orice preț, de au­di­en­ță, prin inadmisibile concesii făcu­te prostului gust, cu efecte dev­as­­ta­toare asupra mentalului colectiv, pe care le vedem azi în toată grozăvia lor, a deturnat presa noas­tră, de toate genurile, de la atingerea celor mai înalte standarde profesionale. Ziarul Lumina, cu un program editorial solid conceput, nu s-a abătut de la acest drum, care s-a cristalizat, ca urmare a gândirii vizionare a Mitropolitului Daniel, prin fructuoasa conlucrare a oamenilor Bisericii cu un grup de jurnaliști de certă vocație, căliți în bătăliile defel ușoare de cucerire a cititorilor, pe care le duseseră la ziarul de cel mai mare succes al Iașilor, „Monitorul”, ce se configurase aidoma celui mai citit cotidian francez Ouest-France, într-o rețea regională, ce își baza succesul pe captarea interesului lectorilor prin reflectarea simbiotică a realității națio­nale și locale, într-o formulă seducătoare. Acest grup era condus de regretatul Florin Zamfirescu, format, ca mulți dintre „monito­riști”, la „Opinia studen­țeas­că”, o veritabilă școală și pepinieră a presei românești. El, în conlucrare cu alți colegi care-l urmaseră, și împreună cu unele dintre spiritele cele luminate din interiorul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, între care i-aș numi pe părintele Nicolae Dascălu, consilier cultural al Arhiepiscopiei Iașilor la timpul respectiv și coordonatorul acestor instituții media la București, în calitatea de colaborator în domeniu al Patriarhului Daniel, și pe părintele Constantin Sturzu, gazetar pursânge, care au dat, având binecuvântare de libertate de la Părintele Mitropolit Daniel, direc­ția acestui cotidian, ce avea să-l ferească de primejdia unui posibil eșec, aceea de a fi un oficios. Gazeta s-a consacrat ca un forum de dezbatere a marilor probleme cu care se confruntă azi lumea, cea din care și Biserica face parte. Această direcție nu e ușor de ținut, pentru că presiunile nu-s deloc puține, a fost, din fericire, promovată constant și benefic. Și, astfel, „Lumina” a ajuns a fi un făclier de nebiruit al presei românești contemporane, o insulă de normalitate într-un peisaj mediatic din ce în ce mai mișcător. Cinste fondatorilor, dar și continuatorilor! Să meargă pe mai departe pe linia aceasta dreaptă! Și astfel să rămână nestinsă flacăra aprinsă în urmă cu două decenii în Iașii unor generoase și făgăduitoare deschideri.