Lumina, originea lumii

Într-unul dintre dialogurile pe care părintele Stăniloae le-a purtat cu tinerii, după Revoluția din 1989, afirma că originea lumii este lumina și, de asemenea, că la noi, românii, lumea este înțeleasă ca lumină, așa cum arată etimologia cuvântului lume, care derivă din termenul latinesc „lumen”. Deși mi-a atras atenția această profundă înțelegere a cuvintelor marelui nostru teolog, nu am reușit să percep tema decât ca pe o intuiție lingvistică. Însă, de curând, prin „Cuvântarea la Duminica cea nouă” a Sfântului Grigorie Teologul aveam să descopăr că acele cugetări ale părintelui Stăniloae, ce păreau a fi inițial doar intuiții, se înfățișează ca o adevărată revelație a începuturilor lumii, dacă le-am compara cu cele scrise de cuvântătorul de Dumnezeu Grigorie.

Și trebuie să amintim mai întâi că în textele sale Sfântul Grigorie obișnuiește să-L numească pe Dumnezeu „Prima Lumină” sau „Lumina cea Mare”. Iar când vorbește despre începutul zidirii lumii, care este îndoită, văzută și nevăzută, el o descrie astfel: „Trebuia ca Lumina cea Mare să înceapă creația lumii de la lumină, prin care risipește întunericul și lipsa de frumusețe și de rânduială, care stăpânise mai înainte”.

Dar cum a fost această lumină creată la începuturi? În nici un caz precum cea a soarelui, mai ales că, potrivit referatului biblic al creației, soarele este adus în existență abia în ziua a patra. Sfântul Grigorie răspunde și spune că cea dintâi lumină creată nu a fost o lumină fotonică - cum i-am spune noi astăzi -, ci o lumină nonmaterială, care reprezintă prototipul sau chipul luminii soarelui, pe care noi îl vedem astăzi cu ochii fizici: „Iar pe această lumină nu a arătat-o dintru început nici organică, nici materială, după cum cuget eu, ci netrupească și nematerială; apoi a fost dat și soarele ca să inunde cu lumina sa toată lumea. Întrucât înaintea altor lucruri a fost adusă în existență materia, i-a fost făurită o formă mai pe urmă, așezând fiecare lucru în circumscrierea ordinii, a structurii și a mărimii sale, dar aici, ca să producă o și mai mare minunare, chipul (είδος) este adus în existență mai înainte decât materia (căci chip al soarelui este lumina); iar după aceea adaugă materia, făurind ochiul zilei, adică soarele acesta [văzut]”.

Dar poate să ne vină și gândul, pentru ce omul a fost adus în existență mai târziu? Oare din pricina vreunei evoluții a materiei? Nicidecum. Ci din pricina demnității speciale a omului și a prețuirii acestuia de către Ziditor. Aceasta se vede din aceea că l-a zidit pe om după chipul Său veșnic și nematerial, așa cum și soarele material a fost zidit după chipul arhetipal al primei lumini nemateriale: „Iar dacă omul a fost ultimul alcătuit și arătat, și cinstit aici de mâna și de chipul lui Dumnezeu, deloc să nu mire. Căci trebuia, precum unui împărat mai înainte să i se aducă în existență împărăția, și apoi în aceasta să fie așezat împăratul, care de acum de toate să fie slujit”

Tot discursul Sfântului Grigorie lasă să se întrevadă o ordine perfect rațională și ierarhică a lumii, ce își are principiul în ceea ce este nevăzut și veșnic. Iar dacă suntem sinceri, o putem desluși și noi privind armonia și frumusețea universului. Așadar, nimic nu este întâmplător, nimic nu există fără o rațiune gândită de mai dinainte de Cineva. De aceea, invocând învățăturile de mai sus, s-ar putea întreba cineva: De ce, totuși, nu s-a făcut recurs la acestea în momentul în care s-au elaborat teoriile științifice despre originea cosmosului? Asta pentru că, după cum se știe, deși știința se folosește de cercetare pentru starea actuală a universului, când vine vorba de originea acestuia, întrucât nu poate demonstra nimic, face apel la speculația metafizică. Așa se întâmplă și în cazul teoriei „Big Bangului”, modelul dominant în cosmologia modernă, care por­nește de la ideea că înaintea apariției universului a existat doar un punct de o natură cu totul specială, o așa-numită singularitate, „ceva” fără dimensiuni, dar cu o energie infinită. Apoi a survenit un moment „zero”, când acest punct a ieșit din starea sa (încă nu se știe din ce cauză!) și și-a manifestat uriașa energie printr-o ­inimaginabilă explozie, „Big Bangul”. Și, întrucât nimic din ceea ce nu se poate demonstra și analiza nu este științific, chiar noțiunea de infinit devine, în acest caz, neștiințifică. Așa că e de mirare de ce nu se duce aici procesul gândirii până la capăt. Din care infinit „a explodat” universul, de unde există lumina și cum a apărut omul?