Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Magistrul şi discipolul

Magistrul şi discipolul

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 07 Dec, 2021

Am filmat cu aproape trei lustri în urmă pentru un documentar de televiziune pe care l-am intitulat „Zburător spre formele sublimităţii”, consacrat regretatului pictor de la Iași Corneliu Ionescu. Îl ştiam de aproape o viaţă. Întâmplarea, şi nu numai, a făcut ca drumurile noastre să se întâlnească ades. I-am privit expoziţiile şi m-a impresionat întotdeauna statornica şi puternica preocupare a originalității din pânzele sale. Corneliu Ionescu a căutat mereu să se singularizeze între confraţii săi ieşeni, dar şi să se sincronizeze cu ceea ce era noutate în lumea artei în univers. Aspiraţia sa, împlinită răbduriu şi apăsat, a fost spre esenţializare, către acele forme ce-s ale abstractului geometric şi cosmosului imaterial în puritatea lui. Ceasurile petrecute în intimitatea atelierului lui Corneliu Ionescu, acasă la dânsul, mi-au îngăduit, cu prilejul filmărilor cu pricina, să văd dincolo de fragmentul clipei şi să-l aşez pe acesta într-o succesiune, una continuă şi nelăsată la voia hazardului. În anii ’60, când a venit la Iaşi, în aceeaşi perioadă cu al său coleg de clasă de la Institutul „Nicolae Grigorescu”, Francisc Bartok, amândoi elevi ai lui Corneliu Baba, olteanul Corneliu Ionescu se găsea sub puterea covârşitoare a magistrului său. Cultiva un figurativ puţin insurgent, dar nu se rupsese cu totul de realitatea înconjurătoare, ce regăsea în pictura sa cu pensulaţie consistentă, însă eterată, cu o gamă de griuri de o subtilă expresivitate şi chiar cu discrete reverberaţii ale clar-obscurului. Tăietura compoziţiilor şi portretelor, cu aura lor de fantast, tălmăcea gesturi de ucenic neascultător şi vestea, indubitabil, o rupere a mantalei din care ieşise cea babistă şi o apropiată întemeiere proprie.

Această configurare, petrecută firesc, n-a însemnat însă şi o pierdere a filonului originar. Legătura cu maestrul său se păstra însemnată prin câteva învăţăminte fundamentale, pe care se construia demersul său artistic intrat în albia originalităţii creatoare. Esenţializarea şi lepădarea prisosului erau unele dintre acestea. Se adăuga grija nesmintită pentru rostirea originală. În această privinţă îi îndrumase Corneliu Baba atunci când le înfăţişase în deschiderea lecțiilor o parabolă a drumului în artă. Ucenicul, glăsuia Corneliu Baba elevilor săi numai ochi și urechi, se trezeşte într-o încăpere sferică cu mai multe uşi. Vrea să o părăsească şi bate rând pe rând la fiecare ieșire. Nici una nu se deschide. Toate-s ferecate. Ce-i rămâne de făcut tânărului pictor? Trebuie să-și croiască ieșirea sortită lui spre a putea dobândi un loc al său într-un univers suprapopulat.

Parabola, cu tâlcul ei adânc, l-a urmărit toată viaţa pe Corneliu Ionescu și sub semnul ei s-a rostuit pe tărâmul creației. Descoperirea ușii și apoi a căii de mers a reprezentat obsesia existenţei sale creatoare. Gândul de căpetenie. Artist cerebral, el nu s-a lăsat dus doar de puterea instinctului, ci şi-a orchestrat lucrarea potrivit propriilor virtuţi şi idealuri. A fost purtat pe aripile visului, dar însoţit mereu de scânteierea minţii. Şi-a conceput opera picturală ciclic, de la „Zburători” la „Ofrandieri”, până la „Semne” şi „Geometrii”. Un demers articulat şi laborios, fruct al unui îndelung proces reflexiv, asupra căruia a dat, de altfel, seama în lucrarea de doctorat, susţinută cu brio la Universitatea de Vest din Timişoara, sub conducerea lui Constantin Prut. Ciclurile lui Corneliu Ionescu, ce par variaţiuni pe aceeaşi temă, sunt de fapt încercări de străpungere a zidului sonic, o împingere, dincolo de văzut, a semnificaţiei şi expresivităţii lăuntrice a subiectului abordat. E o fantezie dezlănţuită, căreia artistul îi conferă de fiecare dată un sens. Îl ajută să-l revele, cu forţă şi emoţie proaspătă, măiestria de fin orfevrier, iscusința de a desena rafinat şi a colora inspirat, apelând, nu rareori, la juxtapuneri fericit expresive prin ineditul lor.

Lecţia magistrului Corneliu Baba s-a dovedit una roditoare. Discipolul de odinioară a ajuns după decenii maestru, consacrându-se ca un spirit neliniştit, în luptă fără istov cu rutina, aflat tot timpul în căutarea nerostitului.