Mai trăim astăzi măcar la măsura greutăţii a „doi fileri“?

Realitatea zilelor noastre ne constrânge a recunoaşte că vremurile sunt rele şi că trebuie să răscumpărăm timpul (Efeseni 5, 16).

Pe de altă parte, oamenii faptelor mari (oamenii capabili de jertfă) se răresc pe zi ce trece, lăsându-i pe scena vieţii pe cei ai faptelor mărunte. Şi când mă refer la oameni, mă refer în primul rând la noi, creştinii. Tot mai puţini sunt cei care luptă pe măsură, ţintind împlinirea idealurilor creştine, în timp ce majoritatea ignoră chiar şi cele mai mici îndatoriri. De aceea mă întreb: Mai trăim astăzi măcar la măsura greutăţii a "doi fileri"?

De ce trebuie să ajungem măcar această măsură?

Nu cu mult timp în urmă, am auzit la strană câteva cuvinte de o simplitate zdrobitoare, la care ar trebui să reflectăm cât se poate de serios: Laudă de mulţumire după datorie, precum şi văduva aceea doi fileri, aduc ţie, Stăpână, pentru toate darurile tale (Sedealna a 2-a, de la Utrenia din 29 iunie).

M-am oprit în dreptul acestor cuvinte, de vreme ce am întâlnit unul dintre lucrurile cele mai puţin obişnuite din imnografia bizantină: un cuvânt de origine maghiară (filler). Din fericire, nu era decât o redactare a unei traduceri deja existente în textul Bibliei de la Bucureşti (1688) a lui Şerban Cantacuzino ("fileari", p. 784).

Cât priveşte textul biblic sinodal actual (în el, cele două cuvinte din greacă "dio lepta", pe care le găsim în aceeaşi formă în stihira amintită, au fost traduse cu "doi bani"), acesta a respins forma veche, pe care totuşi textele liturgice o mai păstrează, spre mărturie lumii că la acea vreme Răsăritul creştin valora cu cel puţin "doi fileri" mai mult decât Apusul, care încerca experienţa iluminării prin sine. Astăzi, deşi cuvântul "doi fileri" stă mărturie neschimbată, se pare că Răsăritul creştin începe să dea semne că nu mai are habar de valoarea moştenirii sale spirituale, că nu mai poate depăşi pragul îngrădirilor fariseice de tot felul.

Se pot face tot felul de supoziţii legate de forma acestor două cuvinte şi de prezenţa lor în imnografie; important este că de secole bune (îl găsim deja în Mineiul pe Iunie, tipărit la Râmnic în anul 1780, sub forma "fileari"), acest cuvânt "fără greutate" (reprezintă a suta parte dintr-un forint) şi dintr-o limbă străină Ortodoxiei este cel care decide considerabil asupra "greutăţii spiritualităţii răsăritene", de vreme ce omul rămâne om numai în măsura în care ştie să mulţumească (a se vedea nemulţumirea Mântuitorului la vindecarea celor zece leproşi). Şi, slavă Domnului, în Ortodoxie avem atâtea daruri pentru care trebuie să dăm mulţumire.

Geniul imnografiei bizantine este unul dumnezeiesc, inspirat, care nu aşterne pe hârtie sau pergament absolut nimic întâmplător; din păcate, noi am tradus după putere şi nicidecum potrivit dictonului "traduttore, traditore".

Dar de ce această referinţă tocmai aici, în slujba Sfântului Apostol Petru? Se pare că între ucenicii cărora Mântuitorul le şopteşte măreţia faptei văduvei celei sărmane era cu siguranţă şi Petru (cf. Marcu 12, 43-44).

Imnograful bizantin surprinde şi defineşte excepţional una dintre cele mai importante îndatoriri morale ale creştinului; mai mult chiar, ne arată măsura în care trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile Sale.

Ne întrebăm însă: De ce este nevoie de o măsură a trăirii autentice? Răspunsul îl găsim la Mântuitorul: De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor (Matei 5, 20). Despre farisei şi despre moravurile lor, Mântuitorul doar ce le vorbise celor ce-L ascultau (cf. Marcu 12, 38-40).

În acest discurs însă, Mântuitorul nu aminteşte nimic despre măsura precisă a dreptăţii noastre, deşi este ferm atunci când ne cere ca ea să o depăşească pe cea a cărturarilor şi a fariseilor.

Autorul stihirii amintite mai sus precizează: trebuie să aducem laudă şi mulţumire măcar pe măsura văduvei care a aruncat în vistieria templului toată averea ei. Iată cât de fin surprinde iarăşi imnograful această măsură, care nu este deloc neglijabilă, ci, din contră, este una foarte consistentă. Cu alte cuvinte, toată averea noastră pe care trebuie să o punem în slujba lui Dumnezeu este lauda pe care noi, creştinii, trebuie să I-o aducem după datorie; aşadar, nimic vrednic de laudă, ci numai pură datorie: "Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu" (2 Tesaloniceni 5, 18).

Mă întreb: Oare, Îi mai aducem lui Dumnezeu, Maicii Lui, laudă de mulţumire după datorie, precum şi văduva aceea doi fileri?

Rămâne ca fiecare să răspundă în sinea lui şi, de este cu putinţă, să punem început bun; să-I dăm laudă şi mulţumire pentru toate.

Nu pot să nu amintesc totuşi că greutatea creştinismului va cântări doar atâta vreme cât icoana văduvei sărace care Îi dăruieşte lui Dumnezeu toată averea sa se va identifica cu creştinismul însuşi. În momentul în care reversul acestei icoane va deveni realitate (cf. Mc. 12, 40), vom asista fără dubii la consumarea acestuia.