Manuscris inedit al Sfântului Ioan Iacob Hozevitul

La scurtă vreme de la ziua pomenirii Sfân­tu­lui Cuvios Ioan Ia­cob de la Mănăs­ti­rea Neamţ prezint, cu mare evlavie şi bucurie, rândurile unei scrisori în manuscris, pe care o consider inedită.

La mulţi ani!

Sfintele sărbători cu bine, fraţilor întru Hristos Constantine, Dimitrie şi soră Elenă!

Din smerita mea peşteră mă duc cu gândul la sfânta Peşteră din Vitleem, unde s-a născut Îm­păratul Păcii şi Mântuitorul nostru.

El a plecat cerurile ca să ne rădice pe noi către cele de sus.

A venit în lume ca să ne adu­că pace. Dar iată că lumea de azi nu preţueşte nici sfânta Lui pogorâre şi nici pacea pe care au vestit-o Îngerii la Vitleem.

Mândria lui Irod căuta să piar­dă pe Cel născut în Peşteră, iar ştiinţa deşartă a lumii de azi caută să piardă sfânta credinţă din inima creştinilor.

Domnul pătimeşte şi astăzi prigoană din partea lumii de­şar­te, ca şi în vremea lui Irod.

Irozii şi fariseii nu s-au terminat. Ba încă sunt mai harnici astăzi.

Toate născocirile împreună cu desmăţul şi cu necredinţa împlinesc lucrul lui Irod.

Traiul răsfăţat fugăreşte credinţa din inima omului şi răceşte dragostea cea curată.

Înţelepciunea omenească de azi caută să zboare mai sus decât Dumnezeu ca şi oarecând Lucifer.

Pentru asta se mânie Dum­nezeu şi depărtează blagoslovenia de pe pământ.

Azi Radioul cântă pretutindenea dar lumea este cuprinsă de frică şi desnădejde. Născocirile pe care le face sunt uneltele mor­ţii. Şi-a pregătit mintea omului scule cari ucid şi trupul şi sufletul. Singură îşi fabrică pierzarea. O mică scântee poate să aprindă focul cel mare.

Dar milostivul Dumnezeu mai ţine pe loc calul cel de foc, pentru ca să ne pocăim noi nevrednicii.

Pocăinţă aşteaptă Domnul de la creştini, căci preţul lor este mai scump decât cerurile.

Preţul creştinilor este însăş sângele cel scump al Domnului.

Pentru asta mai ţine Dum­nezeu lumea.

Semnele mâniei lui Dum­nezeu le putem cunoaşte prea bine şi cine ştie câte valuri a­ma­re vor veni peste lume până când va pricepe înşelăciunea şi va căuta izvorul cel sfânt al păcii care s-a arătat în Peştera de la Vitleem. Până atunci lumea în­cear­că să meargă în lună şi în stele şi doarme somnul nesim­ţirii la cântecul de Radio.

Pe noi cari avem credinţă curată, ne-a ales Domnul din lume, măcar că trăim în lume.

Deci pentru sufletele noastre însetează şi astăzi Domnul căci noi suntem un trup şi un duh şi capul nostru este însuşi Hristos (cum zice Sf. Apostol Pavel).

Sfântul Apostol şi Evan­ghe­list Ioan scrie în cartea sa, zicând:

„Nu iubiţi lumea nici cele din lume“, iar Sf. Apostol Iacob scrie: „Dragostea lumii acesteia, duşmănie este cu Dumnezeu“.

Apoi Sf. Apostol Pavel scrie:

„Toţi cei ce vor dori să ducă viaţă cucernică întru Hristos Iisus, vor fi prigoniţi!“

Deci noi nu aşteptăm de la lu­mea asta decât necaz şi prigoană precum însuşi Domnul a suferit de la sfânta Sa Naştere şi până la mormânt.

Şi Domnul ca şi noi a pribegit în ţară străină (adică în Egipt) şi toată viaţa a fost prigonit.

Să iubim şi noi necazurile şi prigoanele căci din ele a băut Domnul Slavei. Să gustăm din oţetul şi din fierea Lui, ca să ne îndulcim şi din Slava lui cea sfântă, pentru rugăciunile Prea Curatei Sale Maici, care L-a născut cu trupul pentru mântuirea noastră. Amin.

Al frăţiilor voastre smerit rugător către Domnul,

Ieroschimonah Ioan Iacob din Schitul Sf. Ana

26 Decembrie 1958, Hozeva

Această epistolă a Sfântului Ioan Iacob a fost adresată unei familii de români ortodocşi, stabiliţi în Ierihon încă din anul 1933. Proveneau din judeţul Tu­tova (zona Bârladului) şi au reuşit atunci, în vremea Pro­tec­to­ratului britanic asupra Lo­cu­ri­lor Sfinte, să cumpere o proprietate în oraşul biblic Ierihon. Deşi nu erau oameni bogaţi, din munca lor aveau cele necesare traiului şi pe deasupra mai făceau bine şi altora.

Constantin şi Elena Sa­mo­ilă, cei cărora li s-a adresat Sfântul Ioan Iacob, erau oameni profund credincioşi şi a­veau un singur copil, pe Di­mi­trie, care a îm­pli­nit în anii â90 dorinţa părinţilor săi de a dărui (oferi) proprie­ta­tea din Ierihon (aprox. 1000 mp) Patriarhiei Ro­mâne. Aceşti ro­mâni l-au cu­noscut pe Sfântul Ioan Iacob timpuriu (veniseră în Ţara Sfântă cam în aceeaşi perioadă, ei în 1933, Cuviosul Ioan Iacob în 1936), dar mai ales l-au ajutat în perioada când Sfântul Ioan a fost egumen la schitul românesc „Sfântul Ioan Bote­ză­torul“ de pe malul Iordanului (1947-1952). Constantin Sa­mo­ilă era un bun gospodar, brutar şi meşter tâmplar. Făcea pâine pentru Patriarhia Greacă, res­pectiv pentru mănăstirile „Sfân­­tul Sava“, „Sfântul Te­o­dosie“, Hozeva, „Sfântul Ghe­rasim de la Iordan“, iar băiatul lui, Dimi­trie, le ducea săptămânal, pe jos, câte un sac-doi călugărilor pentru hrană. La Ierihon aveau animale şi o grădină în care se găseau portocali, lămâi, bananieri şi viţă-de-vie. Erau primitori de stră­ini şi ajutători. Sfântului Ioan Iacob i-au fost de mare folos. Erau, de altfel, prin­tre puţinii prieteni şi cunoscuţi ai săi, alături de monahul Ioa­ni­chie Pârâială, de sora acestuia, monahia Magdalena, de cele câ­teva maici românce care lo­cuiau în Ierihon. Familia Sa­moilă a rămas aproape de Sfântul Ioan Iacob până la sfârşitul zilelor lui. Mărturie ne oferă această scrisoare.

În casa familiei Samoilă a po­posit la Ierihon şi arhim. Cleopa Ilie cu însoţitorii săi, în timpul vizitei pe care a făcut-o în Ţara Sfântă, la sfârşitul anilor â70.

Constantin Samoilă a trecut din această viaţă la 23 februa­rie/7 martie 1980 (într-o vineri dimineaţă), în vârstă de 88 de ani (n. 1892), şi a fost înmor­mân­tat în cimitirul bisericii greceşti de la Dudul lui Zaheu. Era văduv din anul 1960. Fiul său, Dumitru, care a donat proprietatea părintească Bisericii Ortodoxe Române, a trecut la cele veşnice în decembrie 2000...

***

La originea înfiinţării Aşe­ză­mântului Românesc din Ierihon s-a aflat dorinţa familiei de cre­dincioşi români Constantin şi Dumitru Samoilă, din comuna Docani, jud. Tutova, stabiliţi la Locurile Sfinte în anul 1933, de a dona Patriarhiei Române terenul şi casele lor din Ierihon, spre a servi ca metoc pentru adăpostirea pelerinilor români care veneau din ţară.

Despre această dorinţă a familiei Samoilă a fost informat Patriarhul Justinian, de către arhimandritul Lucian Florea, superiorul Aşezământului Ro­mânesc din Ierusalim, prin raportul nr. 20, din 30 ianuarie 1970, în care spune:

„O familie de credincioşi ro­mâni din localitatea Ierihon, şi anume, Constantin Samoilă şi fiul său, Dumitru Samoilă, a donat Bisericii Române un teren de 1.200 mp, pe care se află construite două rânduri de case făcute din chirpici şi acoperite cu trestie şi lut, după obiceiul oamenilor mai puţin avuţi din partea locului. Donaţia este fă­cu­tă cu scopul de a servi ca me­toc bisericilor române din Ie­ru­sa­lim şi Iordan şi pentru pri­mirea pelerinilor veniţi din ţară atunci când va fi nevoie.

Constantin Samoilă este în prezent de 80 de ani şi a venit cu familia din ţară, din comuna Docani, jud. Tutova, în anul 1933. Proprietatea lui de la Ie­ri­hon şi-a agonisit-o prin muncă proprie. În anul 1960 a rămas văduv şi are un singur fiu, pe Dumitru Samoilă, în vârstă de 56 ani, căsătorit cu o grecoaică din Creta şi nu au copii.

În înţelegere cu fiul său, Constantin Samoilă a făcut un testament prin care lasă Bise­ri­cii Române, după moartea lor, întreaga proprietate pe care o au în Ierihon, iar în prezent a dat definitiv o cameră şi o bucătărie, pe care Biserica Română să le ia în stăpânire.

După primirea testamentului, ne-am deplasat la faţa locului şi am luat în primire camera şi bucătăria, luând cunoştinţă şi de celelalte bunuri, întocmind un Proces-verbal de constatare“.

Având în vedere că Con­stan­tin şi Dumitru Samoilă erau oameni nevoiaşi, arhimandritul Lucian Florea a propus ca, „în­ce­pând cu anul 1970, să se plă­tească taxele comunale ale acestei proprietăţi, de circa 150 lire israeliene pe an, din casa bi­sericii române din Ierusalim“. A mai spus că, Ierihonul fiind si­tuat între cele două biserici ro­mâneşti de la Ierusalim şi Ior­dan, „este nevoie oricând de o casă, proprietatea Bisericii, care să servească ca metoc şi, în caz de nevoie, să se poată transporta acolo obiectele de la Iordan“. De asemenea, a subliniat că „în această aşezare se poate amenaja şi un paraclis, iar în situaţia de faţă, dacă nu se mai poate trăi la Iordan, perso­nalul de acolo poate să-şi continue viaţa călugărească la Ierihon, unde mai sunt şi alte aşezări monahale şi de unde pot să poarte şi grija schitului“.

În privinţa formelor de transferare a acestei proprietăţi pe numele Bisericii Române, arhimandritul Lucian a precizat: „În teritoriile arabe deţi­nute de Israel există anumite uzanţe conform cărora orice transfer de bunuri ale persoanelor ortodoxe nu se poate face decât cu consimţământul Patriarhiei Ie­ru­sa­li­mului“. În această situaţie, pentru a evita noi probleme, propune ca formele definitive de transfer să se facă după vizita Patri­ar­hului Justinian la Ie­ru­sa­lim, dar până atunci „să se consi-dere valabil testamentul şi pla­ta taxelor respective din partea Bisericii Române, care poate constitui un motiv de intrare în stăpânire“. (Va urma)