Marele îndrumător al sihaștrilor

Viața fiecărui om e rânduită într‑un anu­mit timp şi spa­ţiu, având fiecare dintre noi o chemare spre a împlini pe pământ voia lui Dumnezeu. Cunoaștem din istoria Bisericii noastre mulți părinţi îmbunătăţiţi care s‑au nevoit cu asprime, iar petrecerea lor în viața aceasta a însemnat de fapt neîncetată priveghere. Pentru îndelungata lor nevoinţă, Dumnezeu le‑a dăruit mari daruri. În primul rând, bucuria şederii întru Împărăţia Sa, aproape de El, pentru că acesta este marele dar pe care îl primesc cei care Îl caută cu toată inima.

Dintre aceștia, Cuviosul Antonie cel Mare a privegheat mereu, pentru că, din cei 105 ani pe care i‑a dăruit Dumnezeu, aproape 90 i‑a petrecut în post, rugăciune și neîncetat gând la Dumnezeu. El a rămas îndru­mător, povăţuitor al călugărilor, fiind următor lui Ilie şi lui Ioan Botezătorul, aşa cum cântăm în troparul sărbătorii, pentru că el s‑a asemănat prin strădania, postul şi lucrarea sa duhovni­cească cu marii profeţi din Vechiul Legământ care anunţau această viaţă pustnicească. Biograful şi ucenicul său, Sfântul Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei (295‑373), care ne‑a lăsat în scris viaţa Cuviosului Antonie, imediat după moartea sfântului, folosindu‑se mai ales de propriile‑i amintiri şi note, mărturiseşte că Sfântul Antonie „priveghea atât de mult, că de multe ori petrecea toată noaptea fără să doarmă, şi aceasta făcând‑o nu o dată, ci de multe ori, astfel că se minunau toţi de el. Mânca o singură dată pe zi, după apusul soarelui. Dar se întâmpla să mănânce şi numai o dată la două zile, iar de multe ori la patru. Iar mâncarea lui era pâine şi sare; şi băutura, numai apă. Pentru dormit se îndestula cu o rogojină. Dar de cele mai multe ori se întindea pe pământ”. Puţini dintre noi ar mai accepta o astfel de viaţă închinată Domnului, o astfel de trăire dusă cu toată inima până la sfârşitul zilelor şi închinată Stăpânului a toate.

Un teolog al veacului trecut spunea că monahismul s‑a născut într‑o zi de duminică, pentru că Antonie, fiind la Liturghia duminicală în satul său natal, a auzit cuvintele Evangheliei: „Cine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să‑şi ia crucea şi să‑Mi urmeze. Să vândă toate câte le are, să le împartă săracilor şi apoi să vină şi să‑Mi urmeze mie”. Nu doar a ascultat acest cuvânt, ci l‑a împlinit şi s‑a nevoit după cum era tradiţia în Egipt, la marginea localităţii de obârșie. Foarte mulţi creştini care credeau cuvintelor Domnului din Evanghelie şi doreau să‑L urmeze pe Domnul se retrăgeau în locurile pustii de la marginile localităţilor, slujind lui Dumnezeu în post, rugăciune, tăcere şi tăcute - fapte bune. Sfântul Antonie, după ce a cunoscut o astfel de retragere, s‑a dus mai departe de satul său, undeva pe Valea Nitriei, nu prea departe de Alexandria. Mulţi pelerini români au ajuns în Egipt şi au văzut zona deşertică din preajma Alexandriei, dar şi din preajma Muntelui Sinai, unde s‑au nevoit marii sihaştri. Acolo, doar două, trei luni pe an se iveşte câte un fir plăpând de iarbă, în rest este secetă, praf şi piatră. Într‑o astfel de zonă deşertică, Sfântul Antonie s‑a apropiat mult de Dumnezeu, rugându‑se stăruitor şi chiar luptându‑se cu demonii, care luau chip de şerpi, de scorpii, chiar de fiare sălbatice, dorind să îl întoarcă în lumea din care venise. Sfântul Antonie i‑a biruit pe potrivnicii demoni prin multe nevoințe și mai ales prin smerenie şi înalta cugetare către Dumnezeu.

A ales de timpuriu asceza în locul bogăţiei, liniştea pustiului în locul zgomotului lumii, fiind pentru iubitorii de singurătate de atunci şi de astăzi un model autentic de vieţuire, prin cultivarea iubirii şi a comuniunii directe cu Dumnezeu. Este consemnat faptul că după asceza sa din preajma satului natal, după o altă lungă nevoinţă pe Valea Nitriei şi după mulţi ani petrecuţi în pustiul Tebaidei, dar şi în alte locuri, sălăşluind prin morminte a căutat doar legătura cu Dumnezeu, lipsindu‑se zile la rând de hrană şi de vederea oamenilor (o perioadă de 20 de ani nu a vorbit cu nimeni, decât cu doi ucenici apropiaţi care îi aduceau pâine şi apă în anumite zile). După această luptă duhov­ni­cească, el a avut negrăite bucurii, pentru că s‑a învrednicit să audă de multe ori cuvintele îngerilor trimişi de Dumnezeu ca să‑i răspundă la anumite întrebări. Una dintre întrebări, pe care şi noi ne‑o punem de multe ori, a adresat‑o şi Sfântul Antonie cel Mare lui Dumnezeu: „De ce, Doamne, oamenii, unii trăiesc puţin şi mor, iar alţii îmbă­trâ­nesc? De ce oare pe lume sunt mulţi săraci, dar şi mulţi bogaţi? De ce mulţi oameni necinstiţi se îmbogăţesc şi oameni cinstiţi sunt săraci?” A aşteptat răspuns şi i s‑a spus: „Antonie, nu îţi este ţie a şti acestea. Sunt rânduieli ale lui Dumnezeu. Tu vezi de ale tale”.

Sfântul Antonie îşi sfătuia ucenicii să fie rugători, dar în același timp să lucreze cu mâinile, iar la chemarea lui, pustiul, altădată neroditor şi neprimitor, s‑a umplut de monahi. După părerea unora, aproape de moartea Sfântului Antonie, în jurul lui, în mai multe obşti, erau aproape 100 de mii de sihaştri.

Cuviosul Antonie a fost și un apărător al credinţei în vremuri de încercare, pentru că el a prins anii de sfârşit ai prigoanei împotriva Bisericii, perioadă care s‑a încheiat cu Edictul promulgat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Însuşi Împăratul Con­stantin i‑a scris Sfântului Antonie, rugându‑l să îl povăţuiască. Dintr‑o mare modestie, Sfântul Antonie a refuzat la început să răspundă, dar, îndemnat de ucenicii care i‑au amintit că Sfântul Constantin ajută mult Biserica, Antonie i‑a trimis o scrisoare plină de învățăminte care se păstrează şi astăzi.

De asemenea, a mai coborât odată în Alexandria pentru a‑l ajuta pe ucenicul său, Sfântul Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei, care a cunoscut multe umilinţe în slujirea sa arhie­rească de aproape 50 de ani (cel puţin cinci exiluri). Sfântul Antonie i‑a fost alături, întărindu‑i pe credincioși şi îndemnându‑i să rămână fideli predaniilor Bisericii şi dreptei învăţături care îi condamnau pe Arie şi pe ucenicii lui când încercau să strecoare învăţături străine Bise­ricii.

Observăm cât de mare este diferența dintre nevoința și privegherea lui și graba noastră din fiecare zi, graba cu care venim la biserică, unde rămânem doar câteva clipe. Uneori, nici măcar atât timp nu avem pentru a‑L închina Domnului. Cine se mai poate compara cu marele Antonie care, într‑o desăvârșită rugă­ciune și smerenie, a petrecut aproape 90 de ani ai nevoințelor sale, începute la vârsta de 17‑18 ani, până la 105 ani, când și‑a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu? Cine din vremea noastră s‑ar putea gândi că viețuirea lui, oricât de atentă ar fi și chiar bineplăcută, s‑ar putea compara cu a marelui Cuvios Antonie, care primea hrană doar la câteva zile și care, mulți ani de‑a rândul, în locuri diferite, cât mai retrase de ochii lumii, s‑a rugat mult, în tăcere și în singurătate? Sfântul Antonie ne îndeamnă și pe noi, care ne rugăm puțin sau nu ne rugăm deloc, să descoperim fru­mu­sețea și importanța rugă­ciu­nii, să iubim tăcerea, ca una ce este fără de primejdie, acum într‑o lume atât de gălăgioasă și depărtată de Dumnezeu. Să iubim lucrarea faptelor bune, să apărăm credinţa cum a făcut‑o el, bine știind că puțină este oste­neala și veșnică odihna.