Mărturisirile poetului cu Crucea în spate

Virgil Nistru Țigănuș e un distins profesor universitar din cetatea Galaților. Filolog cu o solidă cultură clasică; firesc pentru cel născut la Adamclisi, domnia sa este și un poet cu o vibrație particulară, cu sonuri melopeice și incantații psalmice. Vlăstar al unui deținut politic în regimul comunist, Virgil Nistru Țigănuș a putut să-și facă auzit cântul abia după 1989, când prigoana asupra sa a încetat să mai existe. Grăirea poetică reprezintă natura lui intimă. Se cuvine a spune că universitarul eremit s-a născut poet. Când și-a strâns în volum poemele de sertar într-un prim volum, „Semn pe câmp”, 1991, poetul a adăugat numelui de stare civilă, Virgil Țigănuș, și pe cel de Nistru, probabil într-un gest de amintire cinstitoare a jertfei unui frate care și-a găsit sfârșitul în bătăliile oștirii române de pe fluviul ce avea să capete culoarea sângelui vărsat pentru dezrobirea pământului strămoșesc. Desigur, hărăzit de Dumnezeu cu glăsuire poetică, Virgil Nistru Țigănuș și-a modelat discursul liric înnobilând talentul din părinți în părinți cu valori din tezaurul scrisului românesc și universal, puse original în monturi ce poartă pecetea sa inconfundabilă. Această zestre s-a dobândit în temeinicele studii de la Universitatea din Cluj, unde a susținut și doctoratul, și apoi prin demers statornic, benedictin, zi de zi, și de multe ori și noapte de noapte, la catedră și la masa de lucru. Astfel s-a așezat în matca sa, aceea de mărturisitor, cum scrie negru pe alb în dedicația de pe ultima sa carte „In hoc signo...”, închinată Doamnei mele Ecaterina (urcată la ceruri la câteva zile după primirea acestui dar) și mie: „Acestea nu sunt «Versuri», ci frânturi dintr-o mărturisire smerită.”

Ca un monah care, cum deschide ochii în zori, îndreaptă privirile spre cer și îngenunchează, rugându-se Domnului, Virgil Nistru Țigănuș mărturisește credința sa de creștin, iubirea de semeni și legătura de nedezlegat cu rotundul pământ românesc. Cartea de poezie „In hoc signo...”, cu subtitlul smerit de „Versuri”, apărută în 2020 la Editura Muzeului de Istorie Galați, se constituie în testimoniul cel mai tulburător al acestei asumări contopitoare. Semnul sub care poetul știe că biruie, „vinces”, e Crucea. O poartă în spate și are convingerea că poate așa străbate învingător toate vămile pe care viața ni le pune în față. „În mătasea de albastru aurit/ pescărușii bat valul cu aripă/ Scriu numele Celui nebiruit/ de vrăjmașii care trec în risipă/ De sub Cruce am strigat către Cerul deschis:/ - Iartă-mă Doamne, nu-s eu cel ales,/ dar Te întreb care-i hotarul dintre viață și vis...?/ Pe un val de tăcere scria: In hoc signo vinces”.

Crucea o duce credinciosul în spate, dar nu-i simte povara, deși urcușul nu-i ușor și înaintarea de fel lină. Omul cu Dumnezeu în suflet are în Cruce reazăm trainic în aspirația lui perpetuă de a se înălța spre ceruri. Crucea te face biruitor, crede cu tărie și o mărturisește apăsat în poezia sa Virgil Nistru Țigănuș. Însoțindu-te clipă de clipă cu Sfânta Cruce, capeți aripi și cutezi să îndrăznești a făptui chiar și ceea ce părea de neatins. „Herald n-am fost, dar sunt triumfător/ menirea mea a însemnat iubire/ de adevăr, curată dăruire/ pentru poporul meu nemuritor./ Eu am trăit în două infinituri/ în tâlc ceresc și-n grai vorbit prin schituri/ Lor le închin o doină din vioară/ lângă un pin cu chipul plâns de ceară/ Herald de-aș fi, cât de bătrân, m-aș duce/ să-i duc Sfintei Sofia Sfânta Cruce” („Herald n-am fost”).

Sub semnul Crucii, poetul încondeiază cuvintele aidoma meșterilor care plăsmuiesc ouăle de Sfintele Paști. Crucea pe care o ține în spate îi dă puterea să lupte și să rostească răspicat adevărurile în care crede, Dumnezeirea, iubirea de aproapele și Patria, pentru care lăcrimează, dar nădăjduiește cu toată ființa sa în schimbarea sa la față în bine. „Ne-au ajuns acele vremuri amare?/ Apa-i otrăvită de la izvoare/ Vin saharele cu boli de împrumut/ Stăpânește o spaimă de necunoscut.../ Eu nu cred că drepții ne-au părăsit./ Și iată: Albumița pe Rarău a înflorit!/ (Cineva îmi spune să vorbesc mai încet/ i-a făcut cândva Mihai un portret...)/ De-o mai fi o vecie sau numai un ceas/ Îndură-Te Doamne, ai Tăi am rămas!” ( „Jertfe de ispășire”?).

Mărturisirea se săvârșește smerit într-adevăr, cum ne încredințează poetul, dar sălășluiește în cuvinte o trăire cu sonorități de flaut, ce mângâie, dar și răscolește. „Suavă-i a Luminii măreție/ Și-n zvon de sărbătoare eu o caut/ De pare lin cântecul meu din flaut,/ notele lungi devin alegorie/ La fel cu valul ce s-a rupt din mare/ ducând pe fruntea-i rece o solie/ e neîmplinita mea călătorie/ de la pelinul nopții la culoare.../ Cel ce-a întâlnit deșertăciunea știe...” („Suavă-i a Luminii măreție”).

Virgil Nistru Țigănuș alege veșmântul potrivit acestor pline de combustii stări poetice. Adună într-o țesătură trainică și iscusită splendorile limbii Vechilor Cazanii cu vorbirea colorat mustoasă a timpului de azi. Merge pe urmele Mitropolitului Bartolomeu Anania, a cărui poezie a tâlcuit-o subtil la Suceava, la colocviul dedicat memoriei marelui ierarh, în comunicarea intitulată „Am fost ales să-Ți duc Crucea”. Virgil Nistru Țigănuș ni se înfățișează și prin această carte ca unul dintre autenticii poeți religioși ai vremii noastre. El nu stihuiește de dragul de a stihui, ci mărturisește ceea ce tălăzuiește în sufletul său de rugător.