Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Mărturisitor sub „patrafirul” poeziei

Mărturisitor sub „patrafirul” poeziei

Galerie foto (4) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 15 Sep, 2020

Zămislind metafore, odăjdii ale cuvântului întrupat și duhului celui tainic, poetul urzește un patrafir sub care sălășluiește mirabil universul poetic în starea purității depline. Îngenuncheat ca la o spovadă, aedul se mărturisește, dă întruchipare uimirilor, trăirilor de tot felul, bucuriilor și frângerilor, deapănă povestea existenței sale niciodată liniare, proiectată pe ecranul lumii pământene și cerești. Aidoma lui David al străvechimilor prefiră pe struna sufletului cântecul rugător, când luminos, când întunecat, ivit dintr-o înălțare în căutarea văzduhului spre a cuprinde cer și pământ laolaltă și a scoborî în orfică rostire la locul hărăzit lui de Dumnezeu. În acel spațiu glasul său glăsuiește nepereche.

Meditam la menirea celui sortit să grăiască în limba ba dulce, ba aspră, limba poeticească, inspirat de un florilegiu poetic, unul treimic, primit în dar la începutul verii buimac pandemice a anului 2020, de Sânziene, de la poetul Gheorghe Simon, cel ieșit din huma Agapiei sihăstrești și înzidit cu lucrarea în acest topos, a cărui sacralitate copleșitoare nu doar că l-a marcat, ci l-a și plămădit ca ființă gânditoare și adânc rugătoare în viers măiestrit. Cele trei cărți, „Calea numelui”, Editura Elikon, Bucu­rești, „Liturghia clipei”, Editura Doxologia, Iași, și „Calea iubirii”, Editura Timpul, Iași, au apărut în anul 2019 și au prefațat un moment aniversar ce avea să se săvârșească la 27 martie 2020, când poetul de la Agapia a rotunjit 70 de ani. Gheorghe Simon, profesor de elită, absolvent cu panaș al Facultății de Filologie a Universității din Iași, secția franceză-română, a dorit să se întoarcă în vatra părintească ca dascăl la Școala din Agapia. Aici simțea el că era locul unde se putea împlini și chemarea întru poezie, ce înmugurise în făptura sa încă din „prundul copilăriei”. Studiind la Iași cu dascăli luminați, impregnându-se de atmosfera de spiritualitate a cetății celeste, harul său s-a rafinat și s-a așezat firesc în matca cea fertilă a marii tradiții poetice românești, a celei de factură religioasă, într-o alchimie ce cuprindea în transpuneri originale și ecouri din arta liricii universale, franceze îndeosebi.

A debutat ca poet în 1984 la Editura Junimea cu placheta „Fulgere captive”, dar viziunea sa cu privire la poezie, la datoria mesianică a poetului, nutrită din mitologia și cultura populară, din revelațiile creștine respirate zi de zi la Agapia, precum și din cunoașterea temeinică a poeziei universale, nu avea cum să fie agreată în acel deceniu tragic, ultimul al regimului comunist. De bună seamă că poetul nu și-a îngropat lira. A continuat să scrie cum îi spuneau inima și cugetul, dar n-a mai publicat în volum până la schimbarea la față a României din acel de neuitat Decembrie 1989. Cel de al doilea volum al său de poezie a apărut în 1996 la Editura Panteon și este prin însuși titlul său, „Viața după Iisus”, o revelare a direcției luate de scrisul său, cea a mărturisirii ființei sub binecuvântarea Proniei. Se petrecea de fapt regăsirea sinelui, a căii regale pe care i se hărăzise a merge, cea a poeziei ce iradiază din Cuvânt, cel începător a tot și a toate. Totodată, poeticeasca zicere se alcătuia din fabulosul acelei veșnicii a satului, diamantin descrisă de Lucian Blaga. Gheorghe Simon se rânduia cuviincios într-un șir ilustru, alături de înaintașii săi Radu Gyr, Vasile Militaru, Vasile Voiculescu, Nechifor Crainic. Sub patrafirul poeziei Gheorghe Simon se mărturisea ca ființă în care răsăriseră și se pârguiseră în cuvânt miezos și chip frumos satul, mănăstirea, consătenii și viețuitoarele sihastre. Spovedirea poetică avea substanță ideatică, înțe­lepciunea paginilor de Pateric, măiestrie prozodică și o măsurată incantație imnică. Cuvinte cu arome bătrâne de Cazanii se așezau în monturi de modernitate poetică cu o strălucire a întregului ca de zugrăvire iconică grigoresciană. Poetul se întreabă, se minunează de minunăția făptuirii dumnezeiești în om și găsește răspunsuri întemeiate interogațiilor sale. Un comentator rasat al poeziei din toate timpurile, academician Zoe Dumitrescu-Bu­șulenga, al cărei prețuitor a fost Gheorghe Simon, a remarcat originalitatea și substanța acestui dicteu poetic de esență divină: „Poezia religioasă a lui Gheor­ghe Simon izvorăște dintr-o credință profundă, cu temeiuri teologice bine stăpânite. Vorbește despre aceste lucruri prea înalte cu o modestie și discreție, i-aș zice monahală”.

Întocmai acestor aserțiuni critice se înfă­țișează tripticul editorial aniversar publicat în 2019. Deși doar un volum din cele trei are un titlu manifest religios, „Liturghia clipei”, și celelalte două, „Calea numelui” și „Calea iubirii”, tâlcuiesc în grai poetic semnele călătoriei omului în lume, de la naștere la marea trecere, înțe­lesurile iubirii de părinți, de copii, de femeie, de glia străbună, văzute în lumina învățăturii creștine și a credinței nestrămutate în Dumnezeu. Versul curge aidoma pârâului agapian, mângâind auzul, fericind sufletul și întrupând eternitatea cea înălțătoare. Ridicat la treapta cărturăriei prin stăruitoare lucrare, Gheorghe Simon e o minunată pildă de statornicie în sălașul baștinei. Aici s-a întors după ce-a strâns mierea cărților și s-a dăruit devotat consătenilor lui. A modelat făpturi îngerești la Școala din Agapia, dar a stat ca la strană și la masa sa de lucru și a plăsmuit cuvintele cele fără de moarte ale poeziei, înavuțind sipetul cel plin de zăcăminte spirituale al Agapiei. Pe „Calea numelui” a încrustat un nume. „Doar în apă urma ta se îngroapă/ și în amintire./ Ceea ce mă înalță când scriu/ e doar Dumnezeu/ de frică nu rămân doar cu El/ și să mă întrebe care mi-e numele/ când se știe că Eu nu are nume/precum și viața nu are nume” („Timbru sec”).

Numele lui Gheorghe Simon e cel al mărturisitorului sub patrafirul poeziei și poetul are locul său binemeritat pe această cale bătută cu pietre scumpe.