„Matei, copil miner“ - o nouă voce a filmului românesc

Filmul de debut în lungmetraj al Alexandrei Gulea, Matei, copil miner, se înscrie într-un filon destul de rar vizitat de tinerii cineaşti români, acela al investigaţiei sociale. Gen dificil din toate punctele de vedere şi mult mai greu de cristalizat estetic decât „minimalismul autoscopic“ al mainstreamului românesc festivalier, ajuns de bună vreme la manierism şi autorepetiţie. Cu atât mai mare este meritul tinerei şi ambiţioasei regizoare de a se avânta într-o zonă în care succesul nu se obţine cu una, cu două. Este adevărat, atuul principal al cineastei (editor de imagine, scenaristă, regizoare) este experienţa în domeniul documentarului social, în care a abordat zone atât de puţin „feminine“ şi de „urbane“: sate de ţigani lăutari (Azi eram frumoasă, jună), cămine de psihiatrie izolate (Dumnezeu la saxofon, dracuââ la vioară - film cu o carieră festivalieră respectabilă). 

 

Valea Jiului, locul acţiunii peliculei, este investigată de Alexandra Gulea vreme de patru ani, cât durează - potrivit declaraţiilor producătorului Thomas Ciulei - realizarea filmului. Ataşamentul faţă de locuri şi oameni se simte: unghiurile şi obiectivele de filmare nu sunt ale turistului, ci ale localnicului, personajele, actori neprofesionişti, inclusiv protagonistul Alexandru Czuli, cu tot inefabilul lui, sunt „de acolo“ - iată câteva premise ale autenticităţii, care însă nu vor fi puse în valoare pe măsură. 

 

Filmul reia teme sociale dureroase, nu o dată exploatate de cinemaul nostru recent, în producţii foarte diferite valoric, şi mai ales ca impact: tema copilului abandonat de părinţii plecaţi la muncă în străinătate (Eu când vreau să fluier fluier, Week-end cu mama, Periferic), tema spaţiului lumpen-proletar fără ieşire (Prea târziu, Ceva bun de la viaţă) şi, ca o concretizare a primei, tema cea mai delicată şi dificilă, a copilului sacrificat (Noro, Umilinţă). Din simpla enumerare a acestor filme vedem cât de labilă este graniţa dintre succes, mediocritate şi catastrofă în cazul complexelor problematici neorealiste, devenite tot mai greu accesibile pe măsura avansării tinerilor noştri cineaşti în mediile autosuficiente şi claustrate ale „culturii urbane“. 

 

Filmul Alexandrei Gulea povesteşte viaţa unui băiat de 11 ani, dintr-o localitate minieră, abandonat de părinţi şi crescut de bunicul său. Matei învaţă bine şi este pasionat de entomologie, dar, în urma unui act de bravadă făcut împreună cu alţi colegi pentru sfidarea unei profesoare obtuze, este exmatriculat. Într-o criză de depresie, fuge de acasă la Bucureşti, direct la ţinta visurilor sale: Muzeul Antipa. Aici petrece o noapte „magică“, apoi se reîntoarce acasă, unde surprinde moartea bunicului şi întoarcerea mamei sale, care îi propune să îl ia în Italia, dar băiatul refuză şi ajunge la un centru de plasament. Scenografia fastuoasă şi stranie a muzeului în nocturnă împreună cu povestirea hasidică, recitată netam-nisam de paznicul muzeului tind să adauge o coloratură magică tristei poveşti, dar nu reuşesc să se lege cu restul atmosferei şi subiectului. 

 

Ce-i lipseşte filmului? Tensiunea psihologică şi ritmul, ştiinţa de a tăia „burţile“ povestirii şi cea a găsirii finalului (cel cu pomi înfloriţi, amintind nefericit de Noro, aduce un patetism dulceag, de care autoarea ştiuse până atunci să se ferească). Alexandra reuşeşte să evite capcanele corectitudinii politice „de ochii lumii“ (în care cad câteva dintre filmele mai sus enumerate), păstrând în acelaşi timp lirismul şi empatia faţă de personaje, dar intră în impas în momentul impactului dintre documentar şi ficţiune: atât dramaturgia, cât şi scenografia realismului magic, inserată la un moment dat, funcţionează defectuos. Mai ales dramaturgia. Dacă personajele principale (băiatul, bunicul, ciobanul Isidor) sunt veridice şi tratate cu toată seriozitatea şi sunt destul de fireşti în contextele lor de viaţă (în special Matei, alias Alexandru Czuli), integrarea lor în ansamblul poveştii, în special în episoadele dramatice, suferă din pricina proastei relaţionări cu celelalte personaje, al căror joc nu este suficient controlat regizoral. Dacă în momentele de solitudine eroul principal are autenticitate şi relaţia lui cu mediul este vibrantă (direcţia de imagine semnată de Reinhold Vorschneider fiind un atu major în acest sens), secvenţele de joc efectiv, de interrelaţionare între personaje (episodul conflictului de la şcoală, relaţia lui Matei cu colegii de clasă, tirada punitivă a bunicului) sunt false şi stereotipe.

 

Chiar dacă Alexandrei Gulea încă îi lipseşte experienţa lucrului cu actorii, seriozitatea, sensibilitatea şi disciplina de care dă dovadă sunt premisele depăşirii acestui neajuns, în caz că cineasta va dori să continue direcţia filmului de ficţiune, iar curajul ei de a aborda subiecte şi stilistici din afara schemelor de succes ale cinemaului autohton arată o personalitate ambiţioasă, caldă şi puternică, o posibilă nouă voce a filmului românesc.