Medicul Eugen Popescu, profesor ilustru în școala de medicină românească

„Bătrânețea este o cunună strălucită; ea se află mergând pe calea cuvioșiei”, spune Înțeleptul Solomon (Pilde 16, 31). M-am convins de aceasta nu doar o dată, ci în nenumăratele și binecuvântatele prilejuri când Dumnezeu mi-a îngăduit să întâlnesc în viața mea oameni frumoși la chip și la suflet, „tineri de vârsta a treia”, care, prin existența și făptuirile lor, cu adevărat reprezintă, pentru familiile lor sau pentru mediile profesionale, dar și pentru neamul nostru românesc, „cununi strălucite”. În articolul de față doresc să evoc personalitatea unui astfel de om, cunoscut cu un sfert de veac în urmă. Mă refer la eminentul profesor universitar Eugen Popescu, figură marcantă în școala de medicină românească de la finele secolului trecut și începutul celui prezent, membru al Academiei de Științe Medicale din România, unul dintre fondatorii școlii românești de reumatologie; prin neobosita sa trudă, a adus o contribuție majoră la dezvoltarea acestei specialități în țara noastră, munca sa de cercetare ducând la înțelegerea și tratamentul afecțiunilor reumatice. După 1990 a fost decanul Facultății de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din Bucu­rești și mulți ani președintele Societății Române de Reumatologie. Decanatul i-a oferit ocazia de a aduce schimbări radicale în învățământul medical din România, dovedindu-se un vizionar ce a introdus concepte noi în sistemul de predare, dar și în examinările de tip grilă, ceea ce a adus un standard riguros în admiterea la Medicină și în evaluarea cunoștințelor viitorilor medici.

Împrejurările în care l-am cunoscut pe ilustrul profesor și medic au legătură cu activitatea mea de muzeograf la Casa Memorială „Visarion Puiu” și Muzeul „Mihail Sadoveanu” din vecinătatea Schitului Vovidenia al Mănăstirii Neamț. În urmă cu peste două decenii, pe medicul Eugen Popescu, aflat atunci la al șaselea deceniu de viață, fiind pelerin pe meleaguri nemțene împreună cu soția sa, l-am ghidat descoperindu-i din tainele locului și din viața celor doi amfitrioni ai muzeului. Vizibil încântat, mi-a mulțumit reve­ren­țios și mi-a înmânat o carte de vizită, pe care o păstrez și acum. „Mulțumim, părinte, și dacă o să aveți nevoie vreodată de un medic reumatolog, deși nu vă doresc, vă rog să mă căutați”. Am mulțumit cu toată considerația, iar după plecarea celor doi oaspeți mi-am aruncat ochii pe acea carte de vizită unde scria: prof. univ. dr. Eugen Popescu, directorul Spitalului „Sfânta Maria”- București, președintele Societății Române de Reumatologie și membru al Academiei de Științe Medicale din România.

La sărbătorile de iarnă din acel an, pe adresa muzeului, am primit un plic de la renumitul medic bucureștean; în interior am găsit o felicitare scrisă de mână și un pomelnic pentru Sfânta Liturghie. Am răspuns cu bucurie, stabilind astfel un adevărat obicei, reluat și la Sfintele Paști, pe care l-am respectat amândoi în cei 25 de ani de când ne-am cunoscut. Alături de soția sa, doamna Sanda Popescu, și dânsa cadru didactic la Facultatea de Medicină, respectabilul universitar a revenit ani mulți în Poiana liniștii, atras de tihna locului, devenind astfel unul din prietenii Vovideniei.

La rându-mi l-am vizitat pe distinsul medic la București, căci, constrâns de anumite afecțiuni, am ajuns pacientul domniei sale. I-am apreciat profesionalismul, dar și bunăvoința arătată nu doar pacienților, ci și ucenicilor, medici rezidenți sau studenți ce-l însoțeau prin saloane. Îmi spunea acolo, în spital, că pentru domnia sa tratarea pacienților reprezintă modalitatea de a se întâlni cu Dumnezeu.

În revederile de la Vovidenia sau în cele de la București am vorbit îndelung cu doctorul Eugen Popescu; mi-a povestit multe din viața lui de medic, de profesor și decan al Facultății de Medicină din București, de bucuria că fiul său, Tudor, i-a urmat în carieră, devenind medic de prestigiu în SUA.

În urmă cu câțiva ani, familia Popescu a ajuns la Vovidenia pentru ultima oară, căci venerabilul profesor se îmbolnăvise și, ca un excelent specialist, cunoscându-și evoluția bolii, știa că o nouă deplasare în Moldova ar fi fost greu de împlinit. Chiar mi-a spus că s-ar putea să fie ultima sa prezență la schit, considerând-o ca pe un rămas-bun. M-a impresionat modul creștinesc de a-și asuma suferința: „părinte, ca tânăr medic, nu știu dacă am fost întotdeauna solidar cu suferința pacienților mei. Am căutat să-i fac bine, dar pesemne că uneori am trecut mai ușor peste durerile lor. Acum, la apusul vieții, prin suferința ce o port Dumnezeu vrea să simt durerea pe care am alinat-o pacienților mei”. Nu pot uita un alt răspuns ce mi l-a dat prompt, când l-am întrebat ce rol are credința în actul medical: „L-am simțit aproape pe Dumnezeu, uneori deciziile de moment în cazuri grave le simțeam ca inspirate, venite de Sus, căci unele se arătau contrare experienței și practicii medicale. Cu toate acestea, se dovedeau vitale, salvatoare”.

Pe lângă profesionalismul de excepție, medicul Eugen Popescu a fost și o personalitate enciclopedică, înzestrat cu o memorie sclipitoare, dobândind o cultură vastă și o abilitate excep­țională de a împărtăși din noianul cunoștințelor adunate în atâția ani de carieră universitară și spitalicească.

Pe 2 august, când a împlinit 85 de ani de viață, l-am sunat, după obiceiul sfertului de veac de când ne-am cunoscut. I-am adresat cuvenitele urări de sănătate și ocrotire de la Dumnezeu. Mi-a răspuns cu o voce stinsă, zicându-mi să nu uit a-l purta în rugăciuni, căci sfârșitul îi este aproape. Ceasul despărțirii de această lume a sosit pe 16 septembrie, când domnul profesor a pășit în ziua cea neînserată a Domnului. Prin mult binele făcut, Dumnezeu Se va milostivi de sufletul său rânduindu-l în lumea celor buni și drepți, căci în timpul vieții „semănând” cu dărnicie bunătate, „cu dărnicie va și secera în Împărăția lui Dumnezeu”
(I Corinteni 9, 6).

A lăsat în urmă o zestre uriașă prin multele sale cărți, manuale și studii de medicină, prin amprenta de neșters din inimile și mințile tuturor celor cărora le-a fost mentor, prin conduita morală ireproșabilă ce l-a definit ca om și ca medic, prin frumusețea credinței în Hristos, trăită și mărturisită. Nădăjduim ca sufletul său, alăturat acum cetei sfinților taumaturgi, să vegheze alinarea suferințelor celor bolnavi, dar și să-i inspire pe numeroșii săi ucenici, pentru a-i urma paradigmatica slujire a actului medical cu dimensiune sfântă, căci în fiecare bolnav suferă Însuși Mântuitorul Hristos.