Meseria de scriitor

Meseria de scriitor exercită asupra multor oameni o vrajă aparte, dar aproape nimeni nu ştie cum este viaţa de zi cu zi a unui astfel de om, cum este ziua lui de salariu, pentru că, mai ales la noi, el trebuie să aibă un serviciu din care să-şi câştige traiul zilnic. Din ce trăieşte un astfel de personaj ciudat al societăţii, atunci când cărţile lui nu-i sunt şi sursa principală de venit? În ţara noastră, abia după 1989 profesia a fost recunoscută în nomenclatorul de meserii, asta după ce, în comunism, spre revolta unor reprezentanţi ai breslei, existau numai "scriitorii de vagoane". Mai înainte vreme existase profesia de scriitor-funcţionar, oameni care caligrafiau în catastife diverse situaţii şi rapoarte.

(Aşa cum, în paranteză fie spus, ziarişti erau acei băieţi care strigau în gura mare pe stradă cu ziarul proaspăt scos de sub teascurile tipografice şi făceau reclamă ediţiei respective pentru a o vinde mai repede. Ceilalţi, care scriau, erau gazetari.)

Scriitorii României nu sunt nici mai buni, nici mai slabi decât ai altor popoare, dar un lucru este cert: nici unul nu trăieşte din scris. (Nu ne referim aici la scriitorii care sunt ziarişti în viaţa de toate zilele.) De la poeţi la prozatori, de la eseişti la critici şi dramaturgi, cu toţii sunt obligaţi să aibă un serviciu, care uneori nu are nici o legătură cu scrisul, pentru a-şi putea întreţine familia sau doar pe ei înşişi. Cazuri precum Mircea Cărtărescu, care fie a vândut foarte bine anumite cărţi ale sale, fie a primit burse, sunt rare şi se referă la anumite perioade.

Cunosc scriitori medici, ingineri, arhitecţi, profesori, tehnicieni în diverse profesii, artişti. Unii dintre ei au firi sensibile şi nu se pot adapta cu adevărat în nici un loc de muncă, dar nu sunt nici şomeri, muncesc. Alţii sunt precişi şi siguri pe ei în meserii foarte tehnice, încât nici nu i-ai bănui vizitaţi de sclipirile metaforei. Din păcate, sau din fericire pentru societate, scriitorii nu se închid într-un turn de fildeş pentru a-şi elabora operele. Merg şi ei cu autobuzele, aşteaptă şi ei să se facă ora mesei, visează şi ei la ziua când îşi vor permite o vacanţă la Roma sau în Bora Bora, şi copilul lor are grădiniţă de plătit, şi pantofii lor se strică la fel ca ai tuturor muritorilor. Este adevărat că ei văd lumea altfel, că ei pot să pună pe hârtie poveşti de viaţă, esenţe de trăiri şi gânduri pe care ceilalţi oameni, chiar dacă le-ar intui sau gândi, nu le-ar putea exprima niciodată la fel de frumos.

Este o enigmă şi, desigur, un dar de la Dumnezeu felul în care scriitorul poate să fie la fel ca toţi ceilalţi şi în acelaşi timp diferit, să meargă zi de zi la serviciul său - mai banal sau mai captivant -, dar şi să reuşească să concentreze toată condiţia omului muritor în scrieri de neuitat.