Metanoia sau eliberarea din lanţurile individualismului

Psihologii au considerat depresia ca fiind „boala secolului 21”. Potrivit OMS, peste 280 milioane de oameni din întreaga lume suferă de depresie. În ultimii 20 de ani ritmul vânzării de medicamente antidepresive a crescut cu peste 40%.

Mai ales în ultimul deceniu, afecţiunile psiho-emoţionale s-au răspândit tot mai mult în rândul tinerilor - un factor agravant în ultimii trei ani fiind şi restricţiile excesive din pandemie, multe dintre ele neîntemeiate ştiinţific. Această problemă se răsfrânge vizibil şi asupra unui alt fenomen specific lumii noastre contemporane: eşuarea relaţiilor dintre oameni, numărul tot mai mare de divorţuri. Pandemia şi restricţiile excesive nu au făcut decât să scoată şi mai mult la suprafaţă boala sufletească şi golul interior ale omului contemporan, modelat mult timp de cultura individualismului (despre care vorbeşte Adam Curtis în cunoscuta serie de documentare „Secolul Sinelui”). În mod paradoxal însă, individualismul (înţeles ca egocentrism, ca atomizare a societăţii şi punere a sinelui în centrul lumii), dus la extrem, are drept efect anularea persoanei umane, decăderea ei, vidarea ei de substanţă.

Aceasta fiindcă sentimentul de împlinire, adevărata bucurie şi ceea ce dă substanţă vieţii vin din a fi în comuniune - cu Dumnezeu şi cu alte persoane. A nu mai fi în comuniune este, de fapt, marea tragedie a omului contemporan, reflectată pregnant în starea societăţii de astăzi, care, deşi atât de avansată din punct de vedere material şi tehnologic, este marcată de boli sufleteşti şi traume într-un grad pe care nu l-au cunoscut epocile anterioare. Masificarea societăţilor a avut acelaşi efect, al distrugerii comuniunii, a comunităţilor şi a relaţiilor. Omul, dominat de ambiţia de a avea cât mai mult pentru sine, de a acapara, stăpâni şi consuma, s-a pus pe sine în centrul lumii, dar, de fapt, s-a pierdut pe sine. A pierdut frumuseţea lui „a fi”, iar sufletul său a devenit orb la frumuseţea şi taina din oameni şi din lumea-Creaţie a lui Dumnezeu, a devenit mai sărac şi pustiit.

Acest om s-a amăgit că îşi va umple golul din propria fiinţă prin deţinerea controlului, prin a avea cât mai mult, devenind, în fond, dependent de lucrurile din această lume pentru a-şi hrăni imaginea de sine, puterea şi măreţia. Totodată, această dependenţă l-a făcut, inevitabil, să se raporteze la celelalte fiinţe umane ca la obiecte de care să se folosească în propriul interes sau pentru propria plăcere. Omul individualist a avut iluzia că astfel se „emancipează” de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni, de orice „constrângere”, pe care a asociat-o cu ideea de comuniune. A căzut, de fapt, într-o robie sufletească faţă de materie, de lume şi de aparenţele ei, cu care s-a identificat sau în care a „evadat” din sine, rezultatul fiind falsificarea sinelui său real ca purtător al chipului lui Dumnezeu.

Putem spune că individualismul este, de fapt, o nouă formă de iconoclasm, al vremurilor noastre. Fiindcă suprimă din om chipul lui Dumnezeu sau îl estompează până la dispariţie. Iar perspectiva acestui om, perspectivă care derivă din individualism, devine una deformată, inversă faţă de cea a omului care nu se mai pune pe sine în centrul lumii. Tocmai această perspectivă deformată îl împiedică să mai fie în comuniune autentică şi profundă. Fiindcă raportarea sa la lume şi la oameni nu mai are loc prin ieşirea din sinele egoist şi limitat, blocat în propriile patimi şi răni, neconştientizate (doar pocăinţa l-ar putea face să şi le vadă şi să urmeze apoi calea către transformare, vindecare a acestora şi restaurare a chipului lui Dumnezeu din sine). Astfel, el nu îl mai vede pe celălalt şi nu se mai vede nici pe sine. Mândria, prin care se pune pe sine în centrul lumii şi pe piedestalul existenţei sale, îl împiedică să-şi vindece şi să-şi cureţe sufletul prin pocăinţă, să se vadă pe sine şi să îi vadă pe ceilalţi, pentru a realiza comuniunea.

Însă comuniunea cu adevărat împlinitoare şi vie izvorăşte din relaţia cu Dumnezeu, fiindcă nu ne putem vedea cu adevărat pe sine dacă nu ne schimbăm perspectiva, prin smerenie, întorcând-o de la eul nostru limitat şi egoist către Dumnezeu, Sursa de iubire, transfiguratoare şi regeneratoare. Pentru ieşirea din impasul în care se zbate omul contemporan, captiv parcă - precum într-o închisoare - în negura suferinţei sufleteşti şi în propriul gol interior, e necesară o metanoia (înnoirea minţii). Cum spunea părintele Sofronie Saharov, „metanoia înseamnă o radicală preschimbare a înțelegerii, minţii noastre faţă de întreaga viață; trecerea de la vechea înțelegere a lumii către viziunea perspectivei «inverse», iconografice: prin smerenie, înălțare către Cel Preaînalt; căci prin mândrie am căzut noi în întunericul cel mai din afară” (părintele Sofronie Saharov de la Essex, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”).

În încheierea acestui articol, redau cuvintele pline de adevăr ale unui părinte, evreu convertit la Ortodoxie în închisoare, care a fost un om foarte încercat: „Am trecut prin mari încercări până să ajung să înțeleg că am fost creați nu pentru a ne satisface dorințele egoiste, ci pentru a căuta împlinirea dragostei de aproapele, (...) pentru a-i iubi așa cum ne iubește Iisus Hristos pe fiecare în parte. Cei mai mulți dintre noi suntem preocupați de propriile nevoi și interese, neavând nici cea mai mică idee despre menirea noastră originară - aceea de a-L iubi pe Dumnezeu și a ne uni cu El. Din cauza aceasta, nu avem parte de experiența unei relații de dragoste autentică nici cu ceilalți. Am căzut într-un individualism în care comuniunea cu Hristos nu există și nici nu are cum să existe. Aceasta e starea în care m-am regăsit eu, în lanțurile egoismului care-mi țineau sufletul despărțit de har. Pentru mine, adevărata luptă pentru curățire a fost o încercare disperată de a mă izbăvi de moartea veșnică” (părintele Efrem Atwood, „Lumina din spatele gratiilor. Povestea adevărată a unui condamnat la moarte convertit la Ortodoxie în închisorile Arizonei”, Editura Sophia, 2021).