Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Minunea credinţei

Minunea credinţei

Data: 06 Noiembrie 2014

La orice cerere adresată lui Dumnezeu suntem supuşi unui examen. Ştiţi despre ce test este vorba? Testul credinţei. Când îl trecem? Când avem o credinţă neclătinată, o credinţă care nici o clipă nu se îndoieşte că Dumnezeu ne poate da ceea ce-I cerem. Iată de ce Goethe, cunoscutul scriitor german, numeşte minunea „copilul iubit al credinţei“.

În lucrarea cea mai renumită a scriitorului suedez Axel Munthe, Cartea de la San Michele, este descrisă o întâmplare care ne vorbeşte despre puterea credinţei.

Într-un sat din nordul Europei, o femeie avea un urs pe care-l domesticise şi îl ţinea legat, aşa cum ţinem noi câinii legaţi în curţi, la ţară. Într-o zi a vrut să plece în localitatea vecină, situată peste o pădure. S-a dus la urs şi i-a spus: „Să stai liniştit aici, să nu încerci să te dezlegi“. Ursul era puternic şi mai încercase să se elibereze, iar adesea reuşise. I-a dat a înţelege că a priceput. Femeia a plecat. Trecând prin pădure, la un moment dat a auzit tropote puternice în urma ei. S-a răsucit pe loc în cărare. În urma ei venea ursul. Venea alergând. L-a aşteptat. Şi-a pus mâinile în şolduri şi a început să-l mustre, să-l acuze de neascultare: „Nu ţi-am spus să stai acasă? Eşti obraznic! Şi neascultător!“ Ursul o asculta supus, înmărmurit. L-a lovit peste obraz şi i-a zis: „Du-te înapoi acasă!“ Ursul a făcut stânga împrejur şi s-a întors pe aceeaşi cărare pe care venise. Femeia s-a dus în satul vecin, şi-a făcut treburile şi seara s-a întors şi ea acasă. Spre marea ei surprindere, ursul era legat aşa cum îl lăsase!

Ce se întâmplase? Ursul din pădure fusese alt urs. Un urs sălbatic, care venea după dânsa cu gând agresiv, s-o atace. Dar femeia i-a vorbit şi i-a poruncit cu atâta siguranţă, cu atâta credinţă că este ursul ei, despre care ştia că o ascultă, încât acest urs sălbatic a ascultat-o ca şi ursul ei domesticit, de acasă. De ce? Fiindcă ea a acţionat cu puterea convingerii, cu forţa credinţei că este ursul ei, acela care o ascultă. Şi a ascultat-o şi ursul sălbatic. (Preluare din vol. „Tîlcuri noi la texte vechi“, Mitropolit Antonie Plămădeală, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1989)