Misterul răului (II)

Prin faptul neexistenţei sale, răul este într-o continuă născocire de sine şi totodată o autonăruire. El îşi caută substanţa strâmbând în permanenţă calităţile bune ale fiinţei. Dar totdeauna se descoperă gol, siluit, sleit, amăgit şi autodistrus, motiv pentru care scotoceşte alte şi alte variaţii ale aceleiaşi teme, secătuindu-se direct proporţional cu graba cu care le inventează (şi mă mir cum de nu oboseşte. Asta da taină!). Este un fel de cădere permanentă în gol. O autodorire de risipiri nesfârşite. Taina acestei inconsistenţe a răului şi a acestei schimonosiri a lui constă în aceea că acolo unde a existat voinţa de a face răul, dacă se schimbă această alegere în bine, atunci răul prin chiar umbra existenţei sale (el nu dispare, ci trece într-o umbră trecută alăturată binelui) devine suport al binelui, şi anume, al neputinţei de a mai păcătui. Mai exact, durerea suferită de pe urma lui, amintirea acelei uscăciuni fiinţiale, propulsează şi mai mult către alegerea voită a Binelui.

Nu în ultimul rând, răul are o taină din chiar inima alegerii lui, prin faptul că e direct legat de asumarea lui în Persoana lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu, fără să păcătuiască (In. 8, 46), şi-a asumat toată greutatea răutăţii, din toate voinţele îngereşti şi umane care o susţineau, schimbându-i înaintarea căzătoare. Şi, fără să clintească ceva din variaţiile manifestărilor păcătoase, le-a reorientat, inserându-Se în mijlocul lor. Adică, în interiorul firii umane (deci, şi a celei îngereşti: I Ptr. 3, 19), de unde prin ascultare neclintită de Tatăl a vindecat orice alegere greşită, oferindu-i şansa să se oprească din cădere prin unirea cu Sine. În acelaşi timp, Mântuitorul Hristos reînnoieşte calităţile interioare şi toate resorturile clătinate ale firii create, oferindu-Se drept centru personal care să dinamizeze şi să susţină permanent slabele alegeri înspre bine ale fiinţelor care doresc să scape de rău.

Şi apoi, ce rău mai poate fi acela care este iertat înainte de a fi făcut? Ce putere mai poate avea răul odată ce a fost năruit de Învierea lui Hristos? Cine se mai poate lăuda cu răul de vreme ce chiar alegerea lui este în afara existenţei, întrucât odată unit cu firea umană şi cu întreaga creaţie, Mântuitorul Hristos stă în centrul universului inteligibil şi sensibil transfigurându-l neîncetat?

Un singur drept pare a mai cere cei răi. Pentru că pe Dumnezeu nu-L mai pot nega, iar faptele răutăţii nu mai au „noutate“ - se repetă sub alte şi alte forme -, cer de la Dumnezeu un fel de legitimare a răutăţii, o recunoaştere din partea divină a „lumii celor răi“. Altfel spus, cei răi ar fi dispuşi „să înceteze“ a mai lupta cu Dumnezeu în arena umană - nici nu mai au cum, smerenia Lui i-a biruit -, dar doresc în schimb o „împărăţie“ a lor, ceea ce practic este imposibil - ontologic, nu logic. Practic, aceasta este ultima zbatere a celor răi, să-şi facă o „împărăţie proprie“ formată din sumele voinţelor celor care aleg, aproape la întâmplare, răul. Şi se pare că istoric chiar se îndreaptă către această realizare de vreme ce lumea, ambianţa naturală creată de Dumnezeu pentru om, devine din ce în ce mai schimonosită, mai fără chipul divin din ea, prin alegerile noastre de a o tehnologiza, a o robotiza, a o virtualiza, etc. (deci, denaturaliza şi dezumaniza), oferindu-i un chip rece, metalic şi hidos.

Ceea ce nu iau în calcul voinţele rele este faptul că după întruparea Fiului lui Dumnezeu, istoria nu mai are nimic nou de zis (Ecc. 1, 9). În nici o direcţie, fie pozitivă, fie negativă. Eshatologia a început. Istoria merge mai mult înapoi decât înainte. Mai bine zis, în vreme ce chipul dinafară al ei se trece, înăuntru se înnoieşte din zi în zi (II Co. 4. 16). Restul timpului nu-i decât îngăduinţa lui Dumnezeu cu noi, şansa Lui iubitoare pentru ca alegerile noastre rele să se reînnoiască în alegeri bune.

Şi totuşi, se pare că istoria va arde, alegerile rele îi va aduce pieirea (II Ptr. 3, 10-12). Numai că, în loc să dispară în neant sau să fie legitimată în rău, va fi înghiţită de viaţă (II Co. 5, 4). Aşa ne spune şi Apocalipsa, cartea tainei celei mari în care răul îşi va primi răsplata (deci, nu o împărăţie proprie, ci răspunsul propriilor alegeri autodistrugătoare), că Mielul a ieşit la luptă ca un biruitor (Apc. 6, 2). El nu se luptă, El se sacrifică. El nu pedepseşte, ci se smereşte şi îngăduie alegerile rele pe care le susţine cu infinită bunătate, spre a lor nefericire.

În rest, răule prin tine pieirea ta! (Pil. 13, 3). Cât despre noi, mai bine să nu fi fost decât să vrem să fim în răutate. Mai bine cu Domnul în iad decât în braţele Lui fiind să dorim a fi altundeva. Fiindcă, de acest iad al autonomiei în răutate, nici chiar Dumnezeu nu ne mai poate salva!