Mistica, domeniu esențial al teologiei ortodoxe

Probabil că foarte mulți sesizează faptul că astăzi ne aflăm într-un moment extrem de important din punctul de vedere al gândirii teologice, aș zice, mai concret, al erminiei teologice a realității. Iar atunci când spun „realitate” nu mă refer scrict la lumea vă­zută, ci și la ceea ce nu se vede, adică la dimensiunea necreată a rea­lității. De fapt, acesta este și modelul teologiei, așa cum a fost ea abordată de Sfinții Părinți. Teologia patristică abordează atât posibilitatea cunoaș­terii lui Dumne­zeu, cât și cunoaș­terea lumii și a omului. Toate sunt bune în acest cadru teologic, doar dacă cunoaș­terea lui Dumnezeu se face în mod corect, ba chiar mai mult, corecta cunoaștere a lui Dumnezeu asigură viața veșnică, după cum Mântuitorul Însuși spune. Dar ce este cu­noaș­terea lui Dumnezeu? Este oare aceasta sinonimă cu citirea și memorarea Bibliei, așa cum cred neoprotestanții? Sau trebuie să mai adăugăm la aceasta autoritatea Tradiției, din care s-a și născut de altfel Scriptura, așa cum ne arată istoria formării canonului scripturistic? Desigur că nu este suficientă cunoașterea nici a Bibliei și nici chiar a acesteia luată împreună cu Tradiția; mai e nevoie neîndoielnic și de trăirea în duhul Scripturii, adică de împlinirea poruncilor Domnului. Aceasta numim experiența sau, așa cum nimerit a denumit părintele Stăniloae, experierea con­ți­nutului credinței, fapt ce arată o trăire continuu prezentă. Aceasta constituie viața și petrecerea morală a celui credincios. Însă, această împlinire a poruncilor, această viață morală, are o întindere extrem de vastă, începând de la nedoritul formalism și până la experiențele mistice, care ne arată o întâlnire reală a omului cu Dumnezeu, care poate ajunge până la unirea, în diferite grade, cu harul dumnezeiesc, lucrare nezidită ce izvorăște din neapropiata ființă dumnezeiască. Această experiență a lui Dumnezeu poartă numele de trăire mistică; mistică, așadar, tainică; tainică, așadar, necuprinsă de rațiunea omenească, întrucât depă­șeș­te puterile create ale omului.

De regulă, în tradiția ortodoxă, simbolul Misticii este lumina taborică, așa cum au trăit-o Apostolii pe Muntele Tabor, în momentul Schimbării la Față a lui Hristos. Însă, potrivit Sfântului Grigorie Palama, această vedere a luminii taborice este accesibilă și astăzi nevoitorilor care primesc experiența negrăită a harului. În acest sens, Sfântul Grigorie scrie: „Lumina taborică este mai luminoasă decât cunoștința Sfintelor Scripturi, și cu atât mai mult a lucrurilor create”. Prin urmare, experiența mistică este aptă să-i ofere omului cea mai înaltă luminare, cea mai profundă cunoștință, care depășește orice ofertă venită din partea lumii, dar și a celor ce pot fi create de om.

Cu siguranță, o discuție despre Mis­tică nu se poate limita la spațiul restrâns al unui articol, însă intenția noastră este alta aici, aceea de a trezi interesul față de acest domeniu esențial al teologiei ortodoxe, care a fost pe nedrept dat uitării sau poate considerat mai puțin semnificativ acum, în plină eră digitală. E adevărat că dialogul teologiei cu științele este important pentru precizarea cadrului viețuirii creștine și chiar a profilaxiei creș­tinului față de efectele tehnologiilor moderne. Totuși, nu cumva calea mistică ar putea să rezolve problemele omului contemporan mai eficient decât un discurs, în cele din urmă doar rațional, care să evalueze din punct de vedere ortodox știința și tehnica? Și nu cumva faptul că cel mai mare teolog al nostru, părintele Dumitru Stăniloae, a socotit necesar nu doar să scrie despre Mistică, ci să și predea un curs universitar despre luminoasa experiență a harului, pledează pentru o regândire a priori­tăților teologice? Nu cumva cunoaș­terea și experiența mistică poate fi o provocare chiar și pentru mate­rialiștii și ateii contemporani, poate mai mare decât aceea a demonstrării consecințelor depersonalizante ale primatului tehnicii și științei în viața noastră?