Mitul inteligenţei

Fiecare civilizaţie are miturile ei. Unele par mai crude, altele mai blânde, mai îngăduitoare cu oamenii. În realitate, orice „mit“, înţelegând prin asta un tipar capabil să coaguleze eforturile tuturor şi să creeze un mecanism intern de autoreglare a societăţii, un criteriu de evaluare, orice „mit“ astfel înţeles este crud pentru că impune o normă care nu se poate potrivi celor mulţi şi devine un mijloc infailibil de a culpabiliza, de a umili, de a condamna.

Ne amintim ce a însemnat în istorie civilizaţia spartană. Constituţia ei fals democratică, în realitate oligarhică, sistemul de viaţă inuman, care subordona viaţa personală şi familială unui militarism brutal, privilegiile acordate castelor au făcut din Sparta cel mai puternic stat militar grec. Dar cu ce preţ? Să ne gândim la viaţa cetăţeanului. De la naştere, el era supus unor legi riguroase. Dacă nu corespundea exigenţelor fizice, uneori dacă era fată şi nu băiat, copilul era ucis sau părăsit în drum şi lăsat la voia întâmplării. De obicei, se găsea cineva să-l recupereze, dar nu din sentimente nobile, ci pentru a-l vinde mai târziu ca sclav. Era o investiţie din care se putea câştiga. Un copil acceptat de familie nu putea rămâne în acel mediu decât până la 7 ani, după care era la dispoziţia statului până la vârsta de 60 de ani. Educaţia spartană consta în exerciţii foarte dure, antrenament militar nemilos, prin care se forma spiritul de disciplină, supunerea oarbă şi capacitatea de a suporta condiţiile grele, de care statul avea atâta nevoie. Copiii, tinerii de mai târziu, umblau desculţi, complet goi, mâncau puţin şi prost, dormeau pe saltele de trestie şi uneori erau biciuiţi fără motiv, numai să se înveţe cu durerea. Nu erau informaţi, prea puţini ştiau să citească. Fetele primeau şi ele o instrucţie cazonă, fără deosebiri mari faţă de băieţi.

Veţi spune: ce vremuri groaznice! Ce societăţi! Bine că au fost înghiţite de istorie! Dar să fie aşa? Sau poate cruzimea din zilele noastre e mult mai rafinată, mult mai vicleană, cultivă trupul şi atacă mintea, sufletul? Sau poate această cruzime ne-a devenit atât de familiară, încât nu o mai percepem ca atare? Mitul cu care ne confruntăm acum este mitul inteligenţei. Ar mai fi mitul frumuseţii fizice, al tinereţii fără bătrâneţe… Dar ne ocupăm acum de mitul inteligenţei, pentru că e cel mai crud. Într-o societate de consum, axată pe câştig imediat, de ce ar fi importantă inteligenţa? Iată de ce: copiii trebuie să devină adulţi competenţi în meseria aleasă pentru a se transforma, din beneficiarii unor servicii, în executanţi. Individul responsabil trebuie să-şi plătească la timp datoriile şi să furnizeze marfă de calitate, spre binele societăţii. Este o afacere, o investiţie pe termen lung care trebuie să-şi arate roadele. Statul nu e dispus să piardă nimic. Din acest motiv, se fac departajări categorice între copii, tineri, adulţi, în funcţie de inteligenţă. Se inventează jocuri pentru a spori puterea de concentrare. Se dau teste de la vârsta de 6 ani şi până la pensionare. Se susţin examene, se dezvoltă teorii. Se distribuie pilule pentru a îmbunătăţi memoria. Se creează false probleme, pentru a nu le vedea pe cele reale, care rămân nerezolvate şi care, printr-o utopică rezolvare, ar putea schimba perspectiva asupra inteligenţei, luând statul prin surprindere, obligându-l să dezvolte noi sisteme, cu noi investiţii; dar se creează probleme rezolvabile şi pentru simplul motiv de a putea rezolva ceva, pentru a susţine până în pânzele albe iluzia că mintea noastră poate totul, decodifică totul, rezolvă totul. Se gândeşte în perspectivă, se fac scheme de ansamblu, pentru a dovedi lumii puterea de analiză şi de sinteză. Se râde în hohote de cei „proşti“. Se priveşte de sus, cu emfază, la omul care nu ştie să socotească pentru că nu a fost dat la şcoală, la cel care nu înţelege inscripţiile în limbi străine, la cel care nu pătrunde misterele universului, aşa cum reuşesc doctorii, astrologii, programatorii de calculatoare. Se gândeşte, se gândeşte mult…!

Dar la ce ne gândim, fraţilor? La ce? Poate la subtilităţi lingvistice? La teorii matematice? La inginerii genetice? Unde am pierdut sfânta simplitate? Începe să se simtă absenţa ei în lumea aceasta tot mai savantă şi tot mai confuză. Se simte atât de mult această lipsă, încât un om de ştiinţă a spus, pe un post de televiziune naţional, că ar trebui să ne folosim creierul nu pentru a rezolva ecuaţii geometrice, ci pentru a deveni mai buni. Aţi înţeles bine: pentru a deveni mai buni. Dar la asta chiar că nu ne pricepem. Cum am putea să devenim mai buni? Cum să dăm un munte de ştiinţă pe un bob de bunătate? Şi rentabilitatea…?