Moartea - nefericirea cetăţii, atunci și acum

În Evanghelia Duminicii a 20-a după Rusalii Mântuitorul Hristos întâl­neş­te în cetatea Nain o femeie marcată în viaţa ei de realitatea imediată a morţii. O femeie care îşi pierduse soţul îşi pierde şi fiul şi-l conduce spre mormânt. Mântuitorului Hristos I s-a făcut milă, nu de mort, ci de văduva îndurerată de singurătate şi de moarte. Un eveniment scurt, percutant, emoţionant, atunci şi acum. Pe toţi ne îndurerează moartea, indiferent când vine. De cele mai multe ori ceasul despărţirii de cei dragi nu soseşte la timpul potrivit, la vremea cuvenită. Fie pentru că ştim că ei nu sunt pregătiţi pentru ultima întâlnire cu Hristos, fie că în întâlnirea noastră personală cu ei încă mai era loc de dialog, de iertare, de mărturisire. Noi, creştinii, ştim că moartea nu este sfârşitul absolut, ştim că este o trecere, dar există durere şi nu ştim cum să primim moartea, astfel încât să nu intrăm în contradicţie cu mesajul creştin asumat.

După prezenţa în cetate a mortului şi a mamei îndurerate, imediata realitate evidentă a episodului din Nain este compasiunea şi mila mulţimii din cetate care s-a alăturat văduvei ce îşi conducea tânărul fiu pe ultimul drum. Toţi cei de acolo se opresc din graba lor, timpul se suspendă, iar durerea unei mame devine durerea unei cetăţi. În acel context plin de tristeţe şi jale, dar şi multă compasiune, vine Hristos. Acolo unde oamenii nu uită să plângă cu cei ce plâng, moartea se reîntâlneşte cu Via­ţa, iar durerea se risipeşte.

Moartea este un eveniment du­reros, extrem de dureros, greu de suportat. Astăzi, în România şi peste tot în lume, este multă suferinţă, mulţi oameni mor în jurul nostru. Suntem îngânduraţi, nedumeriţi de faptul că moartea este foarte aproa­pe. Îndreptaţi cu gândul doar către posibila noastră suferinţă sau a celor de foarte aproape, vorbim prea uşor despre boala şi chiar moartea altora. Ne întrebăm poate, fiecare în parte, în clipele noastre de căutare întru adâncul inimii, de ce îngăduie Dumnezeu această molimă ce a cu­prins lumea? De ce nouă, de ce acum? Poate pentru că cetăţile noastre deveniseră prea grăbite şi neatente la suferinţa celui de lângă noi. Poate pentru a ne arăta că orice tip de distan­ţare la care a ajuns singur omul contemporan, plin de suficienţă de sine, nu poate fi vindecătoare.

Chiar şi acum, când moartea ne împresoară, atitudinile oamenilor sunt în principal superficiale, lipsite de res­ponsabilitate. Cei mai mulţi nu ­împart cu celălalt de lângă ei suferința, boala sau durerea morţii, ba mai mult, chiar le ignoră, neară­tând nici măcar frânturi de empatie sufletească.

Pentru cei ce sunt căutători avizi ai confortului personal, tragedia celor­lalți se transformă în numere, procente sau chiar comorbidităţi, care certifică şi justifică pentru noi moartea şi durerea celor din jur, legitimând într-un mod extrem de egoist starea noastră de bine.

Mintea noastră izvodeşte continuu justificări şi pretexte pentru a ne edifica cetatea propriului bine, propriei fericiri. Doar atunci când bolnavii sunt cu adevărat ai noştri, când morţii sunt cu adevărat din familiile noastre, nu mai există matematică, doar durere, regrete şi adâncă tristeţe. În astfel de momente grele, tensionate, omul este provocat să aleagă o atitudine, o soluţie, un mod de exprimare. Preocupaţi de a se apropia de modelele creştine autentice de demult sau mai de aproape, mulţi iubitori ai învăţăturii evanghelice, cunoscători ai adevărurilor de cre­din­ţă aleg să îşi exprime propriile con­vingeri sau chiar nemulţumiri în gene­roasa agoră me­diatică. Une­ori prea zgomotos sau chiar cu prea puţină căl­dură şi înţelegere faţă de neputinţele celorlalţi.

În aceste clipe grele mărturisirea creştinilor trebuie să se convertească în ceasuri prelungite de smerenie, de adâncire a rostirilor, de strigăt pentru neputinţele noastre. E vremea cea mai potrivită să privim la propriile păcate şi nu la ale altora, să aşezăm râvna, darurile şi voinţa noastră în duh de rugăciune, în pri­vegheri, în imn de pocăinţă. Aşa lu­crează forţa lăuntrică netrâm­bi­ţată a celor paşnici. Bucuria, tradiţia şi realitatea credinţei se înte­meiază de veacuri pe mărturi­sirea sfin­ţilor dintru început, care atunci când erau prigoniţi nu se războiau cu vremelnica nedreptate, ci se rugau să pri­meas­că răbdare şi putere, se încre­din­ţau voii lui Dumnezeu, nestri­gând, nejudecând sau stigmatizând pe ceilalţi.

Astăzi este nevoie mai mult ca oricând să preţuim darul vieţii şi să fim alături de familiile îndoliate, să le consolăm, rugându-ne pentru cei bolnavi, precum şi pentru toţi cei adormiţi întru Domnul, pentru că doar Hristos schimbă moartea-n bucurie.