Moartea şi Învierea

În copilărie, îmi plăcea să o privesc pe mama făcând pâine de casă sau prăjituri. Când pregătea ingredientele amestecate în covată, acestea nu păreau prea atrăgătoare. Cine ar vrea să mănânce cocă goală, făină sau ouă crude amestecate cu praf de copt? Dar, odată ce toate erau amestecate în proporţiile cuvenite şi puse la cuptor, toţi cei din casă aşteptam rezultatul cu nerăbdare. Uneori întâmplările vieţii nu sunt plăcute dacă le privim fără să ţinem seamă de finalitatea lor, de scopul lor ultim. Dar când Dumnezeu încheie reţeta şi trece ingredientele prin cuptor, atunci obţinem prăjitura, iar gustul ei este bun, deşi componentele din care a fost făcută, fiecare luat în parte, nu erau prea plăcute la gust. Când vom sta înaintea tronului lui Dumnezeu, toate enigmele care ne frământă vor fi dez­legate şi vom şti cu certitudine ceea ce acceptăm acum prin credinţă, şi anume faptul că toate evenimentele vieţii s-au înlănţuit spre binele nostru, conform scopului Său din veşnicie. Strigătul lui Hristos din Joia Mare, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ (Mt. 27, 46), s-a transformat în Săptămâna Luminată în cuvintele care dovedesc Învierea Domnului: „De ce sunteţi tulburaţi? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu ­însumi sunt. Aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi“ (Lc. 24, 38, 39, 46). Tristeţea morţii s-a schimbat în cântecul de bucurie al Învierii, iar durerea s-a pierdut în laude. Crucea este calea arătată de Dumnezeu pentru noi toţi.

Dar nu trebuie ca ea să ne înfricoşeze. Pentru că Hristos ne-a arătat că lucrurile nu se sfâr­şesc la mormânt. Dimpotrivă, de abia acolo începe cu adevărat totul. (Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din vol. „Vitamine duhovni­ceşti“, Anthony M. Coniaris, vol. 2, Sophia, 2010)