Moderna detaşare

A face şi a şti poartă în ele lumi diferite, dar care au menirea de a ne restitui, până la urmă, acelaşi univers. "Teoria ca teoria, dar practica ne omoară", vulgarizăm, fără să ştim prea bine ce spunem. Există un nivel al evoluţiei spirituale când creierii îmbătaţi de ambrozia doctrinelor (să zicem religioase) nu ne ajută mare lucru. Când teoria rămâne în urma practicii, când a face e mai greu decât a şti, e semn că adeziunea noastră profundă e în altă parte decât în spaţiul ideilor de-a gata. Ceea ce nu înseamnă, ne liniştesc alţii mai învăţaţi ca noi, că o exigenţă a calităţii umane ar fi dreptul de autor asupra ideilor. Nicidecum. Numai autenticitatea stărilor pe care le implică ataşamentul faţă de aceste idei, da. Şi ce fel de ataşament poate fi mai autentic decât acela "în Duh şi Adevăr"? Dar... să nu vorbim despre ce nu ştim.

La un alt nivel de evoluţie, raportul între a şti şi a face se mai echilibrează, astfel încât a face e mai uşor, iar a şti, mai dificil. A şti redevine orizontul lui a face, dar nici aici lucrurile nu-s deloc simple. Primejdia formei goale e la un pas. Pe urmă, şi ameţeala orgoliului satisfăcut e foarte greu de substituit cu alt tip de autogratificare.

Ceva parcă mai puternic decât noi, se pare, face să oscilăm între aceste două moduri de a fi în lume.

Însă, ca şi cum imperfecţiunea inerentă unor atare atitudini nu ar fi de ajuns, faldurile lor infinite ne mai pun înainte şi mirajul broderiilor - variaţiuni pe aceeaşi temă, şi aşa ne trezim că dispreţuita Faptă nu-şi mai are loc în palatul nostru fermecat, tapetat nu cu atlasuri şi oglinzi veneţiene, ca-ntr-un frumos poem, ci cu talazuri de gând şi fetişuri de orice... Umilă, Fapta se resemnează cu statutul de "mătură nefolosită", căci nu avem nevoie să făptuim spre a ne curăţi vederea, adică spre a cunoaşte: pe noi nu ne mai atinge nimic, neataşându-ne de nimic. Avem în locul Faptei senina detaşare. Izvorâtă, pasămite, dintr-o cunoaştere hărăzită numai celor puţini.

Ce se vede e că a îmbrăţişa o asemenea optică echivalează cu a ne croşeta nefericire după nefericire, oricât şi oricum le-am căuta cu nesaţ compensări iluzorii. Fireşte, mai rămân cele nevăzute de ochiul, nu-i aşa?, comun, prea comun, însă nu e totuşi splitul interior-exterior un semn al... inadecvării drumului ales?

Adevărata Detaşare, practicată de adepţii urcuşului spiritual, e plină de sens, şi nu vidă de conţinut, cum apare caricatura ei modernă, camuflată într-un soi de exerciţiu al distanţei cu valoare gnoseologică şi ontologică, dar mai pertinent numită cu alt termen: o tulburare a sensibilităţii. Cu cauze decelabile şi nu fără legătură cu oscilaţia sus-amintită. Adevărata Detaşare înseamnă a purta în tine lumea spre alte lumi, şi nu a te lepăda de ea, a primi tot ce vine din lume ca efemer, dar a te cutremura simţind această fragilitate oriunde o întâlneşti. Adică la tot pasul.