Monahia Antonia Hoidrag, înfruntând încercările și exilul

De‑a lungul vremurilor au fost publicate numeroase file, documente și măr­tu­risiri ale călugărilor vârstnici, martori ai tristelor evenimente și umilitoarelor decizii care s‑au temeluit în urma Decretului 410 aplicat în anii tulburi de după 1959, prin care se urmărea suprimarea vieții monastice.

În vremea copilăriei am avut posibilitatea să întâlnesc câteva călugărițe care au cunoscut ororile nedreptului decret promulgat de regimul comunist, fiind alungate din obștea Mănăstirii Râșca, ctitorie voievodală și episcopală cu veche tradiție în ținutul Sucevei. Le întâlneam în bisericile Fălticenilor, locul unde s‑au stabilit, pentru a putea reveni măcar une­ori între zidurile bătrânei mănăstiri, rămasă atunci tristă și pustie. Lucrau în fabrică, în trei schimburi, la Filatura de in și cânepă, pentru a câștiga o bucată de pâine. Trudeau din greu, fiind nevoite de multe ori să lipsească de la Dumnezeiasca Liturghie chiar în zilele de mare sărbătoare – considerate zile lucrătoare în întreprinderile statului socialist. Erau chemate în mod special în ziua de Paști, ori de Crăciun, pentru că Filatura lucra zi și noapte, în trei schimburi, având atunci vreo 4.000 de angajați.

Purtau întotdeauna haine civile, cernite, cu broboadă neagră, fiind cunoscute printre credin­cioși drept maicile Epraxia, Antonia, Tecla, Epistimia, Evlampia și altele.

Celor două surori Epraxia și Antonia Hoidrag le‑am trecut de multe ori pragul casei din strada Ion Dragoslav nr. 15, unde cumpăraseră un imobil devenit între timp un fel de metoc monahal, loc de popas pentru mulți călugări și călugărițe din diferitele mănăstiri ale Moldovei.

Firi aspre și uneori nu foarte comunicative, cele două monahii surori și‑au păstrat rânduielile ca în mănăstire, înmulțind permanent rugăciunea și fapta bună. În fiecare săptămână plămădeau, după un adevărat ritual, prescuri pentru bisericile zonei. Făceau și lumânări de ceară curată cum rar se întâlneau atunci și îndrumau pe credincioși pe calea Bisericii. Au făcut misiune într‑un mod aparte, vorbindu‑le oamenilor despre Dumnezeu, despre Biserică, mănăstire, despre suflet și despre elementarele îndatoriri ale crești­nului trăitor în mijlocul lumii. Prin­tre oaspeții lor din acei ani s‑a numărat și Mitropolitul Antonie Plămădeală, care fusese în tinerețe, ca ierodiacon, profesor la Școala Monahală de la Mănăstirea Râșca. Le-au mai fost oaspete Episcopul-vicar Irineu Crăciunaş Suceveanul, arhim. Victorin Oanele, arhim. Bartolomeu Florea, stavrofora Eustochia Ciucanu, stareţa Mănăstirii Agapia, stavrofora Nazaria Niţă, stareţa Mănăstirii Văratec ş.a.

Monahia Antonia s‑a născut la 12 iunie 1928 în satul Borzești, comuna Plopenii Mici, din județul Botoșani. Părinții ei erau țărani agricultori, dar creștini evlavioși, care au avut șase copii, cinci fete și un băiat. Maica Antonia a primit la Taina Botezului numele Aglaia. Împreună cu frații săi au rămas orfani de timpuriu și nu și‑au îngăduit prea multe bucurii în vremea copilăriei și a tinereții. Aglaia a făcut școala primară în satul natal, împreună cu frații ei, iar la vârsta de numai 12 ani, în 1940, perioadă de grea încercări pentru țară și pentru Europa acelor vremuri, a plecat împreună cu sora ei mai mare, Maria, către Mă­năstirea Agapia. Împreună au făcut ascultare vreme de șapte ani la o călugăriță destoinică, Cleomida Popa, pravilistă pricepută, harnică și primitoare de străini.

După o vizită la casa părintească, cele două surori, împreună cu membrii mai multor familii din sat, au fost prădate de o ceată de tâlhari, care le‑au luat întreaga agoniseală. Următorii ani au adus multe lipsuri și încercări împreună cu seceta cea mare de până în 1947.

În condițiile vitrege ale anilor care au urmat celui de‑al Doilea Război Mondial, au rămas pentru o perioadă de timp la Mănăstirea Guranda, aflată nu prea departe de satul lor natal. Din ordinul Mitropolitului Moldovei, Irineu Mihălcescu, s‑au mobilizat mai mulți tineri care trebuia să facă cursuri speciale sanitare pentru ajutorarea răniților care fuseseră pe front. Sora maicii Antonia, monahia Epraxia, a fost trimisă să urmeze aceste cursuri de caritate, cele două surori fiind nevoite să se despartă pentru o perioadă de timp.

În anul 1949, din ordinul Mitropoliei Moldovei și Sucevei, au fost transferate în Mănăstirea Râșca, ctitorie voievodală aflată în localitatea cu același nume din ju­dețul Suceava. Mănăstirea Râșca a devenit atunci așe­zământ monahal pentru călugăriţe. În această mănăstire, în perioada amintită, venea des arhimandritul Cleopa Ilie, vestitul stareț al Mănăstirii Slatina, care avea în grija sa duhovnicească și alte mănăstiri ori schituri din ținutul Sucevei (Râşca, Rarău, Cămârzani ş.a.).

La Mănăstirea Râșca, monahia Antonia lucra la atelier, la cusutul covoarelor, dar făcea de rând în biserică și la alte ascultări comunitare. În perioada dinaintea Decretului 410/1959, la Mănăstirea Râșca, funcționa o școală monahală cu program de studiu pe o perioadă de trei ani. Maicile din mănăstire, inclusiv cele două surori, au avut între profesorii acestei școli pe viitorul Mitropolit Antonie Plămădeală la disciplinele Catehism și Istoria Bisericii Universale, pe preotul Dumitru Popa, paroh în comuna Râșca, la Istorie și Geografie. Stareța Nimfodora Baltag, cu metania la Mănăstirea Agafton, călugăriță cu frică de Dumnezeu și cu multă atenție pentru cei din jur, preda Tipicul. Protosinghelul Pangratie Draguțu preda Muzica, iar protosinghelul Nazarie Chirilă, mai târziu egumen la Schitul Vovidenia, preda Liturgică și rostea adeseori elevelor cuvinte de învă­țătură. La sfârșitul anului și al cursurilor Școlii monahale, la Mănăstirea Râșca venea în inspecție stavrofora Veronica Constantinescu, directoarea Seminarului de la Mănăstirea Agapia, care a fost de multe ori președinte de comisie și delegat al Mitropolitului locului.

Monahia Antonia a fost îndepărtată din mănăstire pe neașteptate și cu brutalitate. Fără posibilitatea de a reveni atunci, a ajuns să locuiască în Fălticeni, unde a fost angajată la Filatura de in și cânepă, în secția de tors, cea mai grea muncă pentru femei. Îmbinând rugăciunea cu osteneala de zi cu zi și cu iubirea de aproapele, a înfiat doi copii, a ajutat mulți nepoți să crească și să învețe carte.

Dintre monahiile de altădată împreună‑viețuitoare cu ea în mănăstire mai trăiesc doar câteva: stavrofora Teofana Scântei, venerabila stareță a Mănăstirii Vorona; monahia Salomeea, viețui­toare a aceleiași mănăstiri; monahia Epistimia, viețuitoare în Mănăstirea îSfântul Gheorghe”‑ Buciu­meni, și monahia Filofteia Juncanaru, de la Mănăstirea Văratec. Celelalte au trecut la Domnul, unele dintre ele departe de mănăstirea lor, fiind umilite de regimul comunist.

Monahia Antonia s‑a stins din viață la 10 septembrie 2016, în vârstă de 88 de ani, și a fost înmormântată în cimitirul Mănăstirii Buciumeni din apropierea Fălticenilor.

În smerita agoniseală din lumea aceasta a maicii Antonia Hoidrag și a surorii sale Epraxia au rămas tăinuite, printre documente personale și răvașe prăfuite de timp, versuri din vremea prigoanei monahale: Suspinul unei Mănăstiri, Despărțirea, Rugăminte. Aceste poezii circulau pe ascuns printre călugării fugari și se spune că autorii lor erau părinții Paisie Olaru și Ioanichie Bălan. Mi‑au împrumutat cu greu versurile pe care le‑am transcris în luna martie 1984. După anul 2000 i‑am încre­dințat neuitatului Episcop Gherasim Cucoșel Putneanul Suspinul unei Mănăstiri și celelalte poezii care au fost publicate în­tr‑una din cărțile Preasfinției Sale.

*

De ce ești, Sfântă Mănăstire,

Așa de tristă și pustie

De ce‑ți plâng clopotele tale

Așa duios, așa cu jale.

De ce plâng codrii‑n depărtări

De ce sunt munții triști în zări

Și brazii de ce plâng mereu

Cătând spre cer, spre Dumnezeu

De ce duc apele la vale

În unda lor atâta jale

O, spune‑mi, Sfântă Mănăstire,

De ce ești tristă și pustie

O, nu mă întreba străine

De ce plâng toate pentru mine

Să‑ți povestească fiii mei

De ce suspin și eu și ei

Căci am avut atâția fii

Ce i‑am crescut de mici copii

Și ca o mamă i‑am iubit

Și lui Hristos I‑am dăruit...

Și le‑am vorbit de Dumnezeu

Și zi și noapte tot mereu

Ca dorul după veșnicie,

Neîncetat cu ei să fie

...

Și de va fi târziu o vreme

Ca Domnul iarăși să vă cheme

Veniți iubiții mei cu drag,

Eu vă aștept pe toți în prag

Veniți să vă mai văd odată

Aceeași turmă adunată

Vom plânge atunci de bucurie

De dorul după veșnicie

Iar de‑ți muri departe‑n lume

Și voi uita al vostru nume

Să știți că nu vă voi uita

Ci pentru voi mă voi ruga

Să beți de‑acum acest pahar

Oricât ar fi el de amar

Și‑n toate să aveți răbdare

Că‑n cer v‑așteaptă plată mare...