Monahul Meletie şi-a încheiat popasul la Athos

Muntele Athos, locul marilor nevoinţe, cetatea rugăciunilor neadormite, continuatorul tradiţiei bizantine şi înalta şcoală a pocăinţei, rămâne un loc negrăit, către care privim cu smerenia cuvenită.

De aproape un mileniu încoace, mulţi români au căutat drumul care duce către acest spaţiu monahal, despre care se vorbeşte, în prezent, cum se vorbea şi în urmă cu sute de ani, în cele mai frumoase cuvinte.

Românii s-au aşezat în marile mănăstiri, nu doar la Cutlumuş, căutându-şi mântuirea în smerenie. Nu erau preocupaţi de funcţii şi privilegii, nu căutau întâietate, nu agoniseau nimic. Dimpotrivă, dăruiau tot ce primeau mănăstirii lor, înveşnicindu-şi numele şi comorile dincolo de locul acesta, trecător. Aşa am stat noi, românii, la Athos, neîngrijindu-ne să avem propria mănăstire, cum s-ar fi cuvenit.

„Nu mai are cine ne îngropa, daţi-ne o mână de ajutor!”

Influenţa Athosului a fost considerată, în istoria Bisericii Ortodoxe Române, benefică. Cuviosul Nicodim de la Tismana şi Paisie de la Neamţ s-au nevoit un timp în „Grădina Maicii Domnului” şi au adus cu ei un duh de rugăciune şi slujire înaltă. Asemenea lor, au fost mulţi monahi sporiţi duhovniceşte. Adevărate „icoane smerite ale Sfinte Ortodoxii”.

La începutul secolului XX, în Muntele Athos se aflau aproximativ 100 de chilii ale călugărilor români, unele cu adevărate obşti de câte 10-15 vieţuitori.

În timpul regimului comunist, numărul lor s-a împuţinat simţitor. Bătrânii nu mai aveau ucenici, iar cele mai importante chilii s-au pierdut. Călugării români din Athos au cerut ajutor celor din ţară. Se spune că o delegaţie a lor s-a dus special la Atena, în timpul unei vizite oficiale de stat, cerându-i preşedintelui român să aprobe venirea unor călugări tineri: „suntem toţi bătrâni şi nu mai are cine ne îngropa, daţi-ne o mână de ajutor!”.

La sfârşitul anilor â70, au venit din România câţiva monahi, după o absenţă de peste 30 de ani. Schitul românesc Prodromu era în ruină, chiliile de la Lacu şi din alte locuri, dărâmate sau însuşite de alţii… Călugării români, cu vârste venerabile, mureau cu inima neîmpăcată.

Părintele Petroniu Tănase, şi toţi ceilalţi, au schimbat, odată cu venirea lor, starea lucrurilor.

În 1975, cu doi sau trei ani înaintea venirii grupului ce-l însoţea pe avva Petroniu, a ajuns la Athos monahul Meletie Ifrim, născut la Dolhasca, în ţinutul Fălticenilor, la 27 noiembrie 1924. Călugărit la mănăstirea Slatina de marele stareţ Cleopa, Meletie Ifrim a fost harnic şi smerit. Muncea mult, ca un „rob”, dacă ne este îngăduită această expresie. A cunoscut umilinţele decretului 410/1959, când a fost alungat în lumea largă. Şi-a făcut o colibă lângă casa părintească, iar după patru ani, a fost primit în obştea Sihăstriei, unde a rămas până în 1975, când a plecat la Athos. Deşi trecut de 50 de ani, a muncit ca un tânăr la ascultările grele şi „de jos” ale Schitului Prodromu, şi mai apoi, la Schitul Lacu.

Mărturisesc cei care l-au cunoscut că făcea, în unele zile, „câteva cuptoare de pâine”, dormea pe jos, ghemuit şi asculta privegherile ca un copil nevinovat. Pentru râvna şi simplitatea lui, diavolul îl încerca cu mare război. Lupta mereu şi se ridica ca un oştean rănit, dar nu învins.

„Liturghia, Liturghia, avem Liturghie!”

În anul 1985, a dobândit, printr-o minune, am putea spune, chilia „Sfântul Gheorghe” de la Capsala, veche aşezare românească, gata şi ea să fie înstrăinată. A trudit ani în şir la mănăstirile din jur pentru a salva chilia. A reparat câte ceva şi a ridicat-o din nou, după ce a trecut prin flăcări. Când puterile l-au părăsit şi mintea-i era asemenea pruncilor, Dumnezeu i-a trimis un ucenic care i-a stat aproape, l-a hrănit şi l-a îngrijit ca pe un copil ani mulţi, până când s-a mutat întru Domnul, în zorii zilei de 19 martie 2008.

Era, în acel moment, cel mai vechi monah român la Athos, locul în care venise în urmă cu 33 de ani.

Am vizitat de multe ori chilia „Sfântul Gheorghe „de la Capsala şi am observat cu bucurie schimbările din ultimii ani. M-a uimit, în acest răstimp, ascultarea şi tăria părintelui Petroniu Cobzaru, ucenicul cel îndelung răbdător.

Bătrânul Meletie purta, de mulţi ani, o suferinţă grea. Nu mai cunoştea oamenii. Nu ştia cine este, de unde vine şi ce are de făcut. Cineva mi-a spus, într-o zi, că monahul acesta se face nebun pentru Hristos. Nu ştiu dacă era într-adevăr aşa.

Într-o vizită pe care am făcut-o la Athos în luna mai 2003, însoţind peste 35 de călugări de la Mănăstirea Sihăstria - Neamţ, am poposit şi la chilia părintelui Meletie. Am fost primiţi cu drapelul tricolor şi sunet de clopot. Părinţii sihăstreni nu-l văzuseră de mult pe bătrânul călugăr. Arhimandritul Victorin s-a apropiat de el şi l-a întrebat: „Ştii cine sunt eu?” „Eşti Petru”, i-a răspuns monahul. L-a întrebat şi arhimandritul Bartolomeu, iar Meletie i-a răspuns: „Tu eşti Pavel”, şi apoi s-a cufundat din nou în tăcerea şi liniştea lui. Totuşi, pe unul dintre călugări l-a recunoscut; era cuviosul monah Gherasim Bulearcă, care-l înconjurase întotdeauna cu mare atenţie.

La una dintre Liturghiile săvârşite în paraclisul chiliei, l-am împărtăşit. Avea chipul dezlipit de cele ale lumii acesteia. Nu-l interesa nimic din cele trecătoare şi tocmai de aceea l-am considerat ca un prunc, aşa cum îi sfătuia Mântuitorul pe ucenic pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu. În chilia salvată de el şi înnoită de ieromonahul Petroniu Cobzaru, au poposit, în ultimii ani, mulţi arhierei, preoţi şi pelerini şi i-au împlinit o mai veche dorinţă. Îndată după ce a preluat chilia, se străduia mult să aducă un preot pentru a săvârşi, din când în când, Sfânta Liturghie. În ajunul slujbei (care se oficiază întotdeauna după miezul nopţii) striga cu bucurie : „Liturghia, Liturghia, avem Liturghie!”.

Pentru smerenia şi râvna lui, pentru lacrimile pocăinţei şi suferinţa grea a ultimilor ani, Dumnezeu a trimis la chilia „Sfântul Gheorghe” de la Capsala, mulţime de preoţi şi monahi, în frunte cu arhimandritul Calinic, protoepistatul Sfântului Munte şi cu toată Epistania (conducerea) Chinotitei. Conducătorului Sfântului munte s-au adăugat arhimandritul Gavriil, stareţul mănăstirii Pantokrator, ieromonahi de la Prodromu, Lacu, Colciu, Kareia, de la chiliile din jur, care i-au cântat prohodul în româneşte şi greceşte şi l-au aşezat în mormântul de sub smochinul din faţa chiliei.

Îngropat în aceeaşi zi, la 10-12 ore după despărţirea sufletului de trup, monahul Meletie Ifrim a fost plâns la ceas de pavecerniţă, de clopotele Sihăstriei şi Slatinei, de rugăciuni multe înălţate de călugării din ţara natală până în Texas, unde are un preot rugător dintre rudeniile şi consătenii săi.

Aşa a fost trecerea prin lume a monahului Meletie Ifrim, stareţul chilei româneşti „Sfântul Gheorghe” - Capsala, din Muntele Athos.