Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Muntele

Muntele

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 19 Ian, 2021

Muntele e coperișul lumii. Acolo, pe vârfurile lui, mai semețe sau mai joase, ni se pare, dacă am ajunge, că am putea atinge cerul cu mâna. Când am suit pe acele căpățâni din piatră, golașe sau învelite în macaturi de iarbă, bolta e sus și se îndepărtează ca o Fata Morgana. Orizontul gonește la rându-i și e intangibil. Dar pe țancuri și în preajma lor simțim un fel de înălțare a făpturii ce nu-i deloc trufie. Lumea nu-i la picioare, dar părți din ea se aștern sub vederea noastră și ne închipuim cuprinderea sa pe de-a întregul. De asta poate oamenii de la munte, care au mai des privilegiul unei asemenea priviri, sunt mai verticali. Pesemne se iau după brazi. Și firul de iarbă e mai drept aici. Nu-i vorba doar de statura omului, ci și de ținuta lui morală. Mai puțin plecată, îndeobște. De ce oare? Nu în ultimul rând pentru că în aceste ținuturi aerul, apele, pământul respiră curățenie. Omul iese din această plasmă și trăiește în ea.

Muntele, cu toate ale sale, păduri, izvoare, pâraie, pajiști, lumi­nișuri, desișuri, impune prin echilibru și frumusețe în stare pură. Între munți și existența umană are loc, pe acest plan, un transfer roditor și benefic. Casele, gospodăriile satelor din poiene, ori de la poale, până la cele din creierii masivelor muntoase, sunt tocmite, cât de umile ar fi, cu bun-gust și cuviință. Straiele purtate de munteni, mai ales odinioară, se disting prin armonie și măsurată, dar splendidă împodobire, cu ale lor jocuri de alb și negru, roșu și verde, albastru și galben, ducând cu gândul la înfloratele și smălțuitele ochiuri din mijloc de codru. Muntele și oamenii lui sunt primitori și ospitalieri. Te afli, urcând pe culmi, străbătând cărări, pe un tărâm al generozității. Copacul îți dăruiește umbră, răcoare, mireasmă și uneori te adă­postește de ploaie, ori e acoperământ de somn dulce după urcușul cel greu. În pădurile de aici cel care rătăcește nu moare de foame. Nu întâmplător în munți şi-au găsit sălaș de isihie pustnicii. Ești ocrotit la munte. E parcă o pravilă pe care o știu și fiarele. Printr-un instinct ciudat sălbăticiunile îi feresc pe cei veniți aici cu inima bună. Pâraiele încă foșnesc de pește, apele izvoarelor sunt gata să potolească setea celui care le prinde în căușul palmelor. Bureții îți fac cu ochiul, iar fructele de pădure, de la afine la zmeură, mure, te îmbie să le încerci savoarea.

Dar de o vreme ne-am apucat smintiți să tulburăm acest univers divin. Siluim pădurile, le căsăpim într-un fel de harakiri de neînțeles. Tăiem cu disperare arborii, spintecându-ne inconștient propria făptură. O fac și oamenii muntelui, cei pentru care toposul montan era sfințenie. Răufăcătorii, de te uiți la ei cu băgare de seamă, nu mai au acea verticalitate a siluetei îna­intașilor lor. Asta pentru că s-au gârbovit moral. Rănit, muntele încearcă cu disperare să rămână în picioare, să reziste. Cred că asta se va întâmpla. Nu toată lumea și-a pierdut mințile, iar parte dintre români au început să lupte cu prădătorii și cu autoritățile spre a salva această comoară. Concomitent cu oprirea jafului e necesară o bătălie pentru reîmpădurire. Ceea ce s-a realizat până acum e un pahar de apă aruncat într-o mare. Tragem speranță, știind că muntele e etern și asta nu-i prima încercare prin care trece. Le-a biruit pe toate la timpul potrivit spre a fi scut de ființă românească.