Muntele monahilor prin ochii unui luteran

Cărțile au propriul destin, traiectoria lor incontrolabilă și imprevizibilă. Ele intră în relații vii cu oamenii și au dinamica obișnuită: produc bucurie, entuziasmează, stârnesc, dar și obosesc, enervează, plictisesc și uneori se ajunge chiar la despărțire, pentru ca un nou drum să înceapă. Undeva prin anul 2010 am găsit o carte în format de buzunar, pusă pe un raft într-un cămin studențesc german, de unde putea fi luată gratuit de către oricine o găsea interesantă. Cartea se numește Geheimnisvoller Athos - Athosul tainic (Rudolf Irmler, Geheimnisvoller Athos, Brunnen Verlag, Giessen und Basel, 1965) și a fost publicată în 1965 de Rudolf Irmler (1907-1999), un pastor evanghelic, care după 1954 a călătorit mai mult în lumea ortodoxă, iar în 1963 a vizitat Athosul. Volumul care a ajuns la mine absolut din întâmplare are pe pagina de gardă o semnătură greu descifrabilă, un scris tremurat și ascuțit și mențiunea „după prelegerea pastorului Irmler în 16.X.1967”.

În 1963, Muntele Athos, singura republică monahală din lume, sărbătorește un mileniu de la întemeierea Marii Lavre și, implicit, începutul monahismului athonit în forma în care îl cu­noaștem noi astăzi. Nu trecuseră decât 18 ani de la încetarea celui de-al Doilea Război Mondial, amintirea lui era încă proaspătă în memoria tuturor. Grecia se găsea într-o situație dificilă economic, o mare parte a populației emigrase ori dorea să facă acest lucru. În acest context, Rudolf Irmler petrece câteva zile în Grecia și apoi în Athos, iar experiența aceasta este relatată pe larg în Geheimnisvoller Athos. În 56 de ani, lucrurile s-au schimbat așa de mult, încât senzația cu care se citește cartea este aceea că te afli în fața unui document istoric. Se pot observa constante ale lumii, tendințe, dar și schimbări radicale.

Grecia pe care o vede Rudolf Irmler este o una în plină dezvoltare, dominată de spirit comercial și, în același timp, de o relaxare specifică, ce este privită cu iritare și admirație. Bunăoară în Ierisos ajunge la ora 7 în fața autobuzului doar ca să constate că nu e nimeni acolo. „Punctualitatea prusacă este necunoscută în sud. Grăbește-te încet. Călătoria poate începe abia după ora 8 […] De fapt [grecii] sunt niște oameni fericiți care nu trebuie să se uite neîncetat la ceas” (p. 18). Pastorul luteran privește lumea cu un ochi de cronicar, ce surprinde detalii vizibile doar celui care vine dintr-o altă lume. De aceea notează: „Șoferul [de autobuz] nu are talismane atârnate, așa cum este obiceiul la noi. În schimb are o icoană a Maicii Domnului împodobită cu flori. Înainte să apese pe accelerație își face cruce fără să se simtă câtuși de puțin jenat, iar apoi rămâne o clipă nemișcat. Nu râde nimeni. Așa ceva este firesc” (p. 18). În călătoria sa trece prin sate în care două treimi din locuitori sunt plecați la muncă în Germania (p. 17) și mulți alții vor să facă același lucru (p. 13).

Prima întâlnire cu spiritualitatea ortodoxă are loc în Tesalonic, unde pastorul evanghelic merge la biserica închinată Sfântului Dimitrie, ocrotitorul orașului. Sunt peste 1.000 de oameni care participă la Sfânta Liturghie, biserica este plină până la refuz (p. 14), iar mozaicurile creează o atmosferă de rugăciune (p. 15). Mai târziu va putea să constate și diferența dintre cultul citadin, în marea biserică din Tesalonic, și maniera în care celebrează slujbele monahii: cu lecturi multe, fără atâta fast, concentrați mai mult pe interiorizare.

Muntele Athos, chiar dacă pe de o parte este o permanentă revoluție, în continuă contradicție cu lumea, pe de altă parte este și o oglindă a lumii. Criza spirituală de după războaiele mondiale se resimte inclusiv pe muntele monahilor. Pe lângă faptul că sunt puțini viețuitori (undeva în jur la 1.500 de oameni pe întreaga peninsulă), nici pelerini prea mulți nu vin. Cei care pornesc înspre republica monahală o fac adesea din curiozități mai degrabă turistice decât spirituale. Un monah face o diagnoză rapidă: „americanii vin mai ales pentru fotografii și pentru senzație”, germanii „vor să vadă bibliotecile și tezaurul mănăstirilor”, iar francezii „vor să vadă țara fără femei. Nu pot să creadă că mai există astăzi așa ceva” (p. 26). De altfel, Sfântul Munte nu este cunoscut prea bine nici printre greci și nici prea mare interes pentru spiritualitate nu pare să existe (p. 18). Ghidul de călătorie cu care ajunge Rudolf Irmler în Athos avertizează: „Din pricina postului și a hranei insuficiente legate de acesta, luați cu dumneavoastră cârnați și conserve” (p. 17).

Nu la fel se raportează autorul la spiritualitatea ortodoxă și, în particular, la cea athonită: „Putem să învățăm mult de la crești­nis­mul răsăritean: de la rugăciune și cântare, de la meditație și inte­ri­orizare. Athosul are o impor­tanță exemplară pentru întreaga creștinătate” (p. 5). Muntele nu este doar „un paradis al liniștii și al păcii” (p. 28) ori un loc unde „nu se naște nimeni - aici doar se moare. Veșnicul ciclu al nașterii și al morții este aici întrerupt” (p. 27). Este un loc privilegiat al întregii Ortodoxii și al caracterului său mistic, avându-l în centru pe Fiul lui Dumnezeu întrupat și înviat. Iar centralitatea Învierii dă Bisericii Ortodoxe un pregnant caracter cosmic, care vizează schimbarea întregului Univers. În biserică nu se caută doar iertarea păcatelor, ci mântuirea lumii întregi, restaurarea prin har (p. 36).

Rudolf Irmler reușește să privească lumea ortodoxă din afară, însă fără de prejudecăți. Se bucură de liniștea nelumească pe care o găsește în Athosul nemotorizat și neelectrificat. În arhondaricele singuraticilor lumina slabă a lămpilor îi face pe oamenii care de pe atunci începeau să se izoleze în activități solitare să se regăsească unii pe alții (p. 134). Asceza îi face pe monahi să aibă chipuri „strălucitoare, a căror lumină izvorăște din inima curată” (p. 137). Lipsa de prejudecăți îl face pe autorul nostru să deplângă kitsch-ul din magazinele de suveniruri din Karyes, dar în același timp să se bucure de frumusețea cuceritoare a mănăstirilor, care, indiferent de dificultățile prin care trec, rămân repere permanente ale creștinis­mului răsăritean.

Pastorul luteran petrece șapte zile în Athos, care îi rămân gravate în amintire ca un timp fericit, pentru care e recunoscător. Mărturia sa rămâne peste timp un document istoric despre frumuse­țea vie și perenă a Muntelui Sfânt al Ortodoxiei.