Muzica ne poartă dincolo de sensurile limitate ale acestei lumi

Suntem în luna lui Brumărel, când pe fila calendarului s-au aşezat mai multe sărbători precum cetele de frunze îngălbenite ale molaticei toamne s-au aşternut pe alei, întregind un autentic peisaj autumnal. În primul rând, am serbat Acoperământul Maicii Domnului. Apoi, la 1 ale lunii, în calendarul ortodox, alături de alţi sfinţi, este Cuviosul Roman Melodul, trăitor în veacul al VI-lea care, într-o noapte, pe când dormea, a primit de la Maica Domnului o foaie de hârtie spre mâncare, prin care s-a înţelepţit şi a început a compune cântări de laudă lui Dumnezeu, sfinţilor Săi, dar şi Maicii Domnului. De mai bine de trei decenii, tot la început de Brumărel, s-a statornicit Ziua Internaţională a Muzicii în urma deciziei luate de Consiliul Muzical Internaţional, for în cadrul UNESCO, la propunerea lui Yehudi Menuhin, celebru violonist şi dirijor, ucenic devotat genialului nostru român George Enescu. O fi ştiind maestrul Menuhin de sărbătoarea dedicată Maicii Domnului de la începutul lui octombrie? Bănuiesc că nu! Decizia lui tind să cred că a fost una inspirată. Aşadar, în aceeaşi zi, o sărbătoare dragă închinată Maicii Domnului, un sfânt care a compus cântări Preasfintei Fecioare Maria, dar şi o celebrare laică dedicată muzicii sau rolului ei în formarea noastră spirituală şi culturală.

Aşadar, cele trei sărbători ale începutului de octombrie au ceva în comun, muzica. Maicii Domnului i-au fost închinate cele mai alese compoziţii muzicale, Sfântul Roman Melodul a compus muzică prin care a preaslăvit pe Dumnezeu şi sfinţii lui, iar fixarea unei zile speciale muzicii are rolul de a conştientiza umanitatea de rolul important pe care îl are muzica în viaţa noastră.

Dintotdeauna muzica a fascinat, căci omul în structura lui primordială este o fiinţă muzicală deoarece, prin cântarea de slăvire Creatorului său, omul se aseamănă îngerilor. Dacă am privi în istoria tuturor popoarelor am găsi fără tăgadă un lucru comun, muzica, care de-a lungul timpului a căpătat forme cu totul deosebite, născându-se genuri care au împăcat preferinţele multor categorii de persoane: blues, jazz, muzică ambientală, muzică clasică, muzică dance, latino, reggae, pop şi multe alte forme mai moderne. Pe măsură ce ne dezvoltăm, iar generaţiile se perindă pe portativul istoriei, preferinţele muzicale ale omului se pot schimba. Cu toate acestea există totuşi un gen de muzică ce dăinuie fără să „îmbătrânească“. Este muzica bisericească.

Fiecare dintre noi iubeşte un anumit gen de muzică şi, influenţaţi de aceasta, tindem să credem, uneori eronat, că respectiva muzică este cea mai deosebită, exprimă cel mai fidel trăirile umane. Daţi-mi voie să cred şi să mărturisesc că muzica noastră bisericească este cea mai autentică muzică ce redă plenar „fondul sonor al profunzimilor umane“. Având toată preţuirea pentru creaţii muzicale de o rară sensibilitate şi frumuseţe, totuşi nu cred că poate exista o muzică mai măiestrită, mai încântătoare, decât cea care Îl preamăreşte pe Dumnezeu. Aşadar, sensul cel mai înalt posibil al muzicii este atunci când reuşeşte să stabilească punţi de comunicare a omului cu Cel Care l-a creat, când realizează o emoţionantă şi mult aşteptată întâlnire dintre om şi Prototipul său, căci muzica îl poartă pe om dincolo de sensurile limitate ale acestei lumi, făcându-l să guste din tainele dumnezeirii. De aceea, cântarea bisericească însoţeşte şi însufleţeşte toată viaţa liturgică a Bisericii, devenind „purtătorul de cuvânt“ al rugăciunilor înălţate către Dumnezeu sau limba cu care omul vine să-L întâmpine pe Dumnezeu, devenind totodată şi ofrandă plăcută Domnului, dar şi o expresie a sufletului credincios şi evlavios. Într-un cuvânt, muzica bisericească reprezintă lumina credinţei izvorâtă din armonii sonore.