Neghina necredinţei

Capacitatea necru­ţă­torului şi vicleanului diavol poate fi ase­mănată cu o ve­ritabilă cavalerie, bine antrenată şi înarmată, devastatoare prin caracterul nemilos, barbară prin felul năprasnic cu care devorează creaţia lui Dumnezeu. Spunem devorează pentru că întreaga lucrare a celui rău este asemănată cu răcnetul şi spai­ma, pe care le insuflă leul, când acesta vrea să arate că deţine controlul şi toată puterea junglei. Percepţia noastră, a celor ce locuim în cetăţi, este margina­lizată de înţelegerea ade­vă­ra­telor ispite, pe care numai sfinţii le-au putut primi şi cu care s-au războit din momentul în care s-au dedicat în exclusivitate trăirii pustniceşti, prin care s-au răstignit pentru lume, pi­ro­nind păcatul şi primind asupra trupului toată ispitirea, adică toată răutatea vrăjma­şului.

Despre vieţile pustnicilor doar am citit, ne-am imaginat preţ de câteva secunde lupta neasemănată cu diavolul, dar niciodată nu vom putea suporta intensitatea unei încercări de categoria celor vărsate asupra celor mai minunaţi prieteni ai lui Dumnezeu, şi anume a sihaş­tri­lor din crăpăturile pământului. Semănătorul neghinelor cutreieră în toată pustia şi în toată cetatea, căutând loc prielnic de semănat, de plantat idei bolnăvicioase, care să încol­ţească treptat, dar sigur, care să destabilizeze conceptele tradiţio­nale şi sănătoase. Poate cea mai subtilă şi ameninţătoare ne­ghină stă în semănarea necre­dinţei în Hristos, ca Dum­nezeu şi Om, ca Mântuitor şi Jude­că­tor, ca Persoană devenită izvor de iubire dezinteresată. Această întunecată sămânţă poate încolţi în fracţiuni de secundă, dacă pământul nu este lucrat, adică muncit cu trudă, prin osteneala postului şi a rugăciunii, prin cultivarea smereniei şi a pocăinţei, prin ascultare şi milostenie şi prin toate cele aducătoare de mântuire.

Fulgerătoare este încolţirea, căci i-a doborât pe mulţi, chiar pe cei aleşi, precum Iuda Isca­riotul, sau pe cei puternici, gata să scoată sabia, precum odini­oară pe Simon Petru, umilit pentru necredinţă în faţa unor necunoscuţi şi neînsemnaţi bârfitori. Duhul necredinţei pluteşte permanent deasupra noastră, gata oricând de a inunda şi a copleşi gândul nostru, de a-l răvăşi în furtuna nebănuitelor şi neaşteptatelor idei de însingurare, nesiguranţă, înstrăinare şi de toată depărtarea duhului de Dumnezeu, tulburând şi zdrun­cinând credinţa dobândită prin spălarea botezului, furând darul harului şi cununa cea neveş­te­jită a măririi. Clipa halucinantă a ispitirii necredinţei nu este altceva decât pridvorul iadului, poarta spre nicăieri, asu­marea necunoscutului, cunoaş­te­rea osân­dei veşnice.

În acest context al vulnerabilităţii în faţa unei clipe de pierzanie e grabnic necesar să cugetăm la dreapta socotinţă, la statornicia credinţei noastre prin cunoaştere, prin aprofundarea cunoştinţelor teologice. Precum cel bolnav se interesează de boala sa şi cercetează, asi­milând cunoştinţe medicale cu uşurinţă şi neobosit în înţe­legerea cauzelor suferinţei lui, spre aflarea leacului aducător de vindecare, tot aşa şi noi să ne preocupăm temeinic şi constructiv de întărirea dreptei credinţe, de sădirea duhov­ni­ceas­că a fap­telor bune, de măr­turisirea cre­zului cu toată tăria înaintea ori­că­ror provocări co­n­te­­m­­porane, ca prin aceasta, şi prin exemplul pă­rinţilor îmbu­nă­tăţiţi, să pri­ve­ghem la poarta grădinii, care aduce roadă prin pământul fertil al unirii tainice cu Hristos Domnul, pentru ca semănătorul cel viclen să fie oprit la timp, ca nici să nu intre, nici să nu semene şi nici să nu rămână în preajma şi în cugetul nostru.

În smerenia noastră plecăm capetele şi înţelegem, pe cât ne este dat, duhul lăuntric al sfinţilor, răbdarea unită cu veşnicia, care i-a făcut pe îngerii întunericului să se cutremure şi să-şi epuizeze toate formele de is­pitire, căci pe mâna neier­tă­toare a ighemonilor duhuri a în­gă­duit Dumnezeu să se lă­mu­rească aurul preami­nu­naţilor sfinţi.