Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Nevoia de sărbătoare
Diferenţa dintre un om apatic şi un altul care cu mari eforturi a reuşit să se apropie de starea de trezie constă tocmai în capacitatea de-a depăşi golurile existenţiale. În cazul celui dintâi, acestea sunt ca şi ignorate, fiindcă toată viaţa lui este un gol. Când totuşi le conştientizează, fie le consideră mofturi, indispoziţii trecătoare şi se ascunde în spatele unor scuze de felul: nu am chef, nu sunt în apele mele.
E de la sine înţeles pe de altă parte că un asemenea tip de om nu mai ştie să-şi folosească timpul liber. Sau tocmai timpul liber ajunge să-l tiranizeze fiindcă vede că nu ştie cum să şi-l umple. Preferă poate de aceea să tragă ca o vită la jug, să muncească de dimineaţă până seara, dar să nu fie cumva pus în faţa vreunei dileme. În acest fel marxismul se răzbună. Munca e alienare, dar şi aşa-zisă salvare pentru cei care nu sunt în stare de altceva. Numai că atributul principal al omului nu este dat de puterea de-a munci - deşi avem toată stima pentru adevăraţii muncitori -, ci de bucuria de-a sărbători. Dacă am uitat starea aceasta de graţie, nu mai suntem oameni. Primejdia robotizării - formă rafinată a abrutizării - ne paşte însă pe toţi. De aceea am şi spus că majoritatea dintre noi nu mai ştiu să-şi umple timpul liber şi în ultimă instanţă ajung chiar să se teamă de aşa ceva. Ca să iasă din încurcătură organizează petreceri deşănţate, mănâncă şi beau peste măsură, dacă au bani călătoresc în neştire fără să înţeleagă nimic din ce au vizitat, în cele din urmă sunt nevoiţi să recunoască faptul că abia aşteaptă să se întoarcă la locul de muncă. Pentru asemenea oameni pensionarea este o mare belea. Liberi toată ziua, le vine să se urce pe pereţi. Trăim, fără îndoială, în paradigma unui activism feroce. Lumea aceasta nu-i tolerează pe leneşi. Dar tot lumea aceasta nu ştie că în interiorul fiecărui leneş se ascunde un contemplativ. Şi astfel mă întorc la începutul acestor rânduri. Golurile existenţiale, intervalele moarte când nu ne mai găsim rostul reprezintă tocmai reversul clipelor de sărbătoare. Dacă sărbătoarea descrie un prea plin, o expansiune a vitalităţii şi o racordare la principiile sacre ale cosmosului, criza existenţială redă exact invers pustiul pe care omul este silit să-l străbată. Detenţia intră în aceeaşi categorie a golului, dacă nu e chiar cel mai adecvat simbol. Un om lipsit de libertate se confruntă cu aceeaşi faţă sumbră a vieţii. Lui nu i se mai arată Jupiter, ci Saturn. Dar lui îi mai este dată o şansă. Ani de zile, în loc să se ruineze fizic şi mental, poate să înţeleagă că deşertul în care se află nu e ceva absurd insuportabil, ci încifrează Sensul. Asemănător, momentele pustii din viaţa noastră au aceeaşi semnificaţie. Deşi nu suntem închişi, ne simţim de fapt într-o teribilă captivitate. Nu ne opreşte nimeni să ieşim din casă şi să ne plimbăm, doar că starea noastră sufletească este a unuia care nu se poate bucura de asemenea avantaje. Atunci însă putem vorbi de marea şansă. Simţindu-ne captivi, facem un prim pas spre transfigurare. Pe buze primim gustul adevăratei sărbători. Un om care sărbătoreşte este un om treaz care a învins golul. Plenitudinea umple toată fiinţa lui. Nu se va mai plictisi fiindcă această faţă a demonului îi este străină. Uriaşa industrie a loisir-ului care domină astăzi lumea ar trebui mai degrabă să ne deprime decât să ne încurajeze. Un om care se distrează fără să fie treaz este în consecinţă un mare nefericit. Chiar un damnat. Inconştient îşi dă seama de lucrul acesta şi atunci, mă repet, vrea înapoi la muncă. Astfel, satul nostru global a ajuns un lagăr populat de făpturi apatice sau isterice. De roboţi sau de descreieraţi. De aceea avem neapărată nevoie de un strop de autentică sărbătoare. "Holiday" este zi sfântă, şi nu vacanţă decerebrată. Sărbătorind, ne facem mai buni şi aducem lumină celor orbi.
.jpg)
