Nichifor Crainic (1889-1972)

Nichifor Crainic a fost poet şi teoretician al „gândirismului“, al „ortodoxismului“, politician, ziarist, profesor universitar al Facultăţii de Teologie din Chişinău şi din Bucureşti, preşedinte al Radiodifuziunii, membru al Academiei Române, pe postul vacant rămas prin moartea lui Octavian Goga. Este arestat la 30 august 1933 pentru asasinat moral în cazul lui I. G. Duca. După 3 luni, este eliberat. În timp ce călătorea prin satele din Transilvania, cu scopul de a se ascunde de autorităţi, în al doilea război mondial, află, din ziare, că e acuzat şi chiar arestat, fiind „criminal de război“ şi „trădător“. Petru Groza, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, îl sfătuieşte, confidenţial, să rămână ascuns, pentru că ordinele privind arestarea lui vin direct de la Moscova. În iunie 1945, Crainic se afla în comuna Zdrapţi, Crişul Alb, când împotriva lui se emite mandat de arestare. Este inclus în „lotul ziariştilor“, judecat în lipsă şi condamnat la închisoare pe viaţă. În martie 1947, pleacă în satul Cerghid, Târnăveni, unde este adăpostit de preotul Sămărghiţean, un fost student de-al lui. În mai, Nichifor Crainic se predă. Este întemniţat la Aiud, unde, fără nici o hotărâre judecătorească, este ţinut timp de 15 ani. Eliberat în 1962, îşi scrie memoriile, cenzurate, şi poezii, care nu vor vedea lumina tiparului în timpul vieţii lui şi nici în timpul cenzurii comuniste.

Un aducător de pace

În „Memoriu. Răspuns la actul meu de acuzare“ (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1995, ediţie îngrijită de Al. Condeescu), acuzatul se apără astfel: „În publicistică, eu am fost un animator cultural şi un îndrumător religios. Este inexact că aş fi avut legături cu A.C. Cuza şi cu Octavian Goga înainte de „Calendarul“, iar după aceea, cu legionarii. După cum am spus, ziarul acesta l-am scos pentru încreştinarea vieţii publice, varianta zilnică a doctrinei ortodoxe, profesată de revista „Gândirea“, prin care am luptat un sfert de veac pentru o creaţie culturală autohtonă, inspirată de spiritul creştin, lucru arhicunoscut azi în lumea intelectuală“. Gânditorul a dorit să fie un aducător de pace. Încă din 27 februarie 1925, în ziarul „Cuvântul“, Nicihifor Crainic scria: „Pacea e, în fond, o chestiune de educaţie; în mare parte, o chestiune bisericească şi şcolară. Popoarele dovedesc, unele faţă de altele, mentalitatea pe care le-o creează manualele didactice…“ Cu toate aceste gânduri puse în slujba binelui, poetul şi gânditorul creştin a fost închis, bătut, înfometat, supus unui regim de exterminare. Deşi s-a îmbolnăvit grav, nu a beneficiat, în timpul detenţiei de nici un tratament medicamentos. A supravieţuit printr-un miracol.

Aproape ucis de foame şi întuneric

Din memoriile lui, reiese faptul că tortura cea mai grea a fost foamea. Povesteşte că i-a fost dat să meargă în patru labe: nu se mai putea ridica, de atâta foame! Adevărat expert în foame, el explică diversele grade de anxietate şi de halucinaţie, ca rezultate ale inaniţiei. „Forma cea mai primejdioasă a halucinaţiei o trăia înfometatul când ajungea să confunde bucata de săpun ordinar cu o bucată de caşcaval. Cei care îşi mâncau săpunul mureau. (…) Forma culminantă a foamei, înainte de moarte, e casexia. Un fenomen care a apărut, dintr-o dată, la majoritatea dintre noi. Am zis că e o molimă, dar nu era. Casexia e un fenomen fiziologic provocat de o foame maximă. În câteva zile, majoritatea dintre noi ne-am umflat ca nişte butoaie. Cine ne-ar fi văzut neprevenit, ne-ar fi crezut o colecţie de obezi monstruoşi. Umflătura se ridica de la picioare în sus, până cuprindea tot corpul şi membrele. Erau oameni pe care, văzându-i a doua zi cu faţa umflată, nu-i mai recunoşteai. Când carnea de pe torace se umfla, te strângea ca într-un corset de oţel, nu mai puteai respira, te sufocai şi mureai“. O altă suferinţă era dată de întuneric. Ferestrele erau acoperite, iar în interiorul închisorii deţinuţii umblau numai cu ochelari de tablă pe ochi sau cu o pătură soioasă pe cap. Crainic îşi aminteşte: „Tortura de a-ţi lua ochii, când ştii că ai putea vedea, prăbuşindu-te brusc în haosul dezorientării cu efectul psihologic că ţi-ai pierdut personalitatea şi ai fost redus la nimic, e unul din chinurile cele mai drăceşti născute de om împotriva omului. Fusesem un om care m-am condus aproape singur la lumina adevărului, fusesem un profesor care am condus mii de studenţi la lumina spirituală, fusesem un scriitor care înlesnisem unei elite creatoare calea către un ideal de cultură superioară - cum recunosc marile enciclopedii ale lumii - şi ajunsesem cu ochelari negri la ochi, mai puţin decât o vacă purtată de curmei ,la adăpat…“

Şi totuşi, poezia a învins

În aceste condiţii abominabile, Nichifor Crainic a scris în minte un întreg volum de poezii, intitulat sugestiv „şoim peste prăpastie“, învăţat pe de rost şi transmis, prin alfabetul morse, colegilor de detenţie, care, la rândul lor, memorau şi transmiteau mai departe. Crainic observă că definiţia lui Aristotel conform căreia omul e un animal social nu îl scoate pe om din rândul animalelor, cum ar fi de dorit. „Ei bine, poezia îl scoate“, conchide poetul. Pentru el, poezia a fost o formă de a se opune teroarei şi morţii, o modalitate de a-şi striga neputinţa, transformând-o în puterea creaţiei literare. Iată un exemplu: „De voi fi fost cândva ciorchine,/ Sunt azi o boabă stoarsă-n teasc./ În flămânzenia din mine/ Turnaţi o zeamă şi renasc.// Îmi pipăi trupul cum se stinge/ Un borş cu ştir l-ar încălzi,/ Un fir de iarbă de-aş atinge/ Fulgerător aş înverzi.// Lăsaţi-mi braţul de fantomă/ Să rupă de pe crengi un măr/ Muşcând, m-aş umple de aromă/ şi-aş mai trăi în adevăr.// În ţara turmelor şi-a pâinii/ Eu zac pe lingură şi blid,/ Lăsaţi-mă s-acin cu câinii/ Ori să cerşesc pe lângă zid.// O, Milostivule, Tu care/ Din doi ciortani şi cinci colaci,/ Făcuşi un munte de mâncare/ Să saturi gloate de săraci// Repetă, bunule, minunea/ Şi ospătează mii de guri/ Iar mie ascultă-mi rugăciunea:/ Dă-mi doar un coş cu firimituri.“ (Cântecul foamei).