Nimeni nu-l poate vătăma pe cel ce nu se vatămă singur

Fiecare Părinte al Bisericii este unic prin graiul și prin stilul în care își expune învățăturile. Sfântul Ioan Gură de Aur, așa cum știm cu toții, este vestitul propovăduitor al pocăinței și cel mai mare exeget al Scripturilor. Discursul în care el își expune învățăturile este atât de convingător, atât de nuanțat, atât de bogat în pilde din viața cotidiană a omului, încât îi este cu neputință cititorului ca la sfârșitul cuvântului său să nu fie întru totul convins de predicator. Ca orice mare orator, aș zice, are și preferințe proprii în expunerea cuvântărilor. Așa socotesc a fi, de pildă, aplecarea sa de a‑i da drept pildă de credință și virtute pe Apostolul Pavel și pe dreptul Iov. Pe primul pentru râvna lui nemaiîntâlnită pentru Biserica lui Hristos și pentru fiecare credincios în parte, iar pe celălalt, pentru admirabila lui răbdare în greutățile și în ispitele vieții.

Dar de ce are Sfântul Ioan aceste preferințe? Nu‑i nici o taină la mijloc. Motivația acestui lucru nu se leagă de vreo oarecare strategie retorică teoretică, ci, așa cum reiese din urmărirea firului cuvântărilor sale, de dorința de a le înfățișa ascultătorilor săi modele vrednice de urmat pe calea uneori plină de necazuri a vieții de zi cu zi. Prin urmare, scopul Sfântului Ioan este acela de a‑i arăta creștinului că, urmând marilor atleți ai credinței, va putea înfrunta orice situație, orice primejdie fără să fie cu nimic vătămat. Cu nimic! Poate că de aceea a și alcătuit un cuvânt minunat, intitulat „Nimeni nu‑l poate vătăma pe cel ce nu se vatămă singur” (PG 52, 459‑480), în care, cu siguranță, a răspuns unor întrebări venite din partea ascultătorilor săi, care îi cereau sfaturi cu privire la înfruntarea diverselor situaţii de viaţă.

Așadar, pentru a dovedi adevărul titlului, care este în fapt și ideea de bază a cuvântului său, Sfântul Ioan își propune mai întâi să arate că un om nu poate fi vătămat decât dacă i se vatămă tăria, adică vârtutea. În acest sens, el corectează părerea greșită a mulțimii, ce socotește că sărăcia, boala, calomnia, paguba de bani sau moartea vatămă virtutea omului, zicând: „Și așa, unul plânge și jelește pe cei întemnițați, altul pe cei înstrăinați de patrie, altul pe cei surghiuniți, altul pe cei ce și‑au pierdut libertatea, altul pe cei ce au fost prinși de dușmani în războaie și au căzut în robie, altul pe cel înecat sau ars în foc, altul pe cel prins sub dărâmăturile casei; pe toți aceștia îi plâng și‑i jelesc, dar nimeni nu plânge, nici nu jelește pe cel ce trăiește în păcat. Mai mult, ceea ce‑i mai grozav decât toate, de multe ori, chiar îi fericesc pe aceștia. Și asta‑i pricina tuturor relelor”.

De aceea, să vedem ca pagubă numai ceea ce vatămă virtutea, nu pierderea unor lucruri, nu defăimările. Iar cine și‑a vătămat tăria nu de la sărăcie sau de la alte necazuri și‑a vătămat‑o, ci de la trândăvie, ca Adam, de la ucidere precum Cain, de la desfrânare precum sodomiții. Pentru că vătămarea virtuții este păcatul. Că şi vicleanul diavol aceasta urmărește: să ne vătămăm dreapta judecată asupra lucrurilor și să socotim tăria noastră în chip greșit. Adică prin necazuri să ne strice tocmai virtutea. Aceasta a încercat el şi cu Iov: „Că de asta i‑a jefuit toată averea lui Iov, nu ca să‑l facă sărac, ci ca să‑l silească să scoată un cuvânt de hulă. I‑a rupt trupul nu ca să‑l îmbolnăvească, ci ca să‑i doboare virtutea sufletului. Și pentru asta a pus în mișcare toate vicleșugurile lui”. Dar ce s‑a întâmplat apoi cu Iov? În loc de vătămări, mari cununi de virtute și‑a împletit. La fel și Apostolul Pavel, care pentru credință a suferit lanțuri, bătăi, prigoane de la cei din neamul lui, a fost lovit cu pietre, cu nimic nu i s‑a vătămat tăria, ba chiar mai mult, a sporit în virtute, iar asta se vede din vorbele sale uimitoare: „Mă bucur în suferințele mele” (Col. 1, 24).

Astfel, în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, creștinul din vremea lui, ca și cel de azi, trebuie să fie vigilent faţă de păcat, urmând atât lui Iov prin răbdarea și necârtirea în necazuri, cât și Apostolului Pavel, ca pildă de propovăduire neînfricată a credinței în Iisus Hristos, pentru care cu bucurie răbda orice greutate. De aceea, pe bună dreptate, conclude: „Nimeni nu‑i poate face rău celui care nu vrea să‑și facă singur rău. Și, dimpotrivă, nimeni nu poate fi de folos celui ce nu vrea să fie veghetor, care nu vrea să se ajute singur”.