„Noi considerații cu privire la icoanele pe sticlă din Transilvania”

Recenta apariție editorială a Muzeului Național Brukenthal, intitulată Noi considerații cu privire la icoanele pe sticlă din Transilvania, scrisă de Alexandru Constantin Chituță, propune o nouă lectură a icoanelor pe sticlă din Transilvania, abordate de această dată dintr-o perspectivă teologico-antropologică. Premisa de la care a pornit autorul vizează statutul și funcțiile acestui gen de artă în contextul socio-economic, confesional și național de la mijlocul secolului al XVIII-lea în Transilvania.

Pregătirea teologică a autorului deopotrivă cu studiul multidisciplinar al surselor documentare - istorice, bibliografice, teologice și iconografice - i-au permis să depășească stadiul analizelor morfologice ale icoanelor pe sticlă, frecvente în studiile din secolul XX. Noutatea demersului se bazează pe analiza comparativ-stilistică a unui important număr de icoane pe sticlă aflate în patrimoniul muzeelor naţionale și județene, în colecțiile private și ale unor eparhii din Transilvania. Eleganta tipăritură impresionează prin bogata ilus­trație fotografică, peste 450 de pagini, care prezintă tipologiile tematice și calitățile artistice care definesc stilul fiecărui zugrav și centru de iconari, volumul fiind dedicat „vlădicului tinereților” - Episcopul Visarion și „vlădicului mentor” - Arhiepiscopul Casian, ambii ierarhi, ucenici ai aceluiași neuitat Mitropolit cărturar ­Antonie Plămădeală, al Ardealului, Crișanei și Maramureșului, la împlinirea a 95 de ani de la naștere. Coroborând studiile recente ale specia­liștilor cu propriile investigații, domnul Chituţă a reușit să descopere cine au fost primii zugravi de icoane, unde și pentru cine au lucrat, care au fost cele mai importante centre de creaţie. Pe de altă parte, acest tip de cercetare i-a permis să re­evalueze mai multe loturi de icoane pe sticlă și să le identifice autorii. Împăr­tășind opinia cercetătorilor moderni în domeniu, autorul a concluzionat că acest meșteșug nu are ca punct de geneză miracolul icoanei Maicii Domnului de la Nicula, care a lăcrimat în pre­zența ofițerilor austrieci, și nici țăranii din zonă nu pot fi con­siderați primii iconari. Apa­riția icoanelor pe sticlă are la bază „o explozie aproape simultană de inițiative, care apoi au inte­rac­ționat prin ucenicii formați, prin modelele comune, prin icoanele colportate” (p. 14). Adevărații autori ai icoanelor pe sticlă au fost pictorii de icoane pe lemn și zugravii bisericilor de țară românești. Înzestrați cu talent și multă experiență, aceștia, chiar dacă nu erau școliți în atelierele mănăstirești de la Muntele Athos sau Rusia, erau fami­lia­rizați cu iconografia bizantină și stăpâneau tipurile de com­poziții specifice, deoarece, începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, obștile sătești din unele așezări românești, dobândind un bun statut economic, și-au permis să-și construiască biserici, majoritatea din lemn și să angajeze iconari și zugravi pentru a le împodobi conform cultului creș­tin-ortodox. Acești pictori deți­neau Erminii bizantine copiate pe caiete, care circulau de la o echipă la alta. Dimensiunile reduse ale bisericilor din lemn au impus zugravilor adaptarea programului iconografic la fiecare spațiu liturgic - Altar, naos, pronaos - în concordanță cu ceremonialul religios oficiat. Pentru rezolvarea acestei probleme, ei au selectat scene din erminiile manuscrise. De cele mai multe ori, pe aceste erminii meșterii însemnau scenele care trebuiau redate. De fapt, aici se află misterul și originalitatea icoanelor româ­nești pe sticlă, care tematic sunt diferite de pictura pe sticlă occidentală, dar păstrează tehnica și maniera de lucru. În opinia mea, icoanele pe sticlă transilvănene nu reprezintă doar un gen al creației populare, ci un important martor vizual al spi­ritualității și identității românilor din Transilvania. Prin intermediul icoanelor pe sticlă și al iconografiei lor ortodoxe, acestea au devenit un adevărat document de identitate al românilor, „un model de con­vie­țuire și asimilare a unei spi­ritualități ortodoxe în plenitudinea ei și a unei crești­nătăți europene în complexitatea sa” (p. 11).

În acest context socio-economic, confesional și cultural specific realităților din Transilvania mijlocului de secol XVIII, două sunt zonele de locuire românească ce pot fi considerate vatra de geneză a icoanelor pe sticlă: Mărginimea Sibiului și Șcheii Brașovului. ­Aflate fiecare în preajma unor prospere orașe săsești - Sibiul și Brașovul -, cu meșteșugari, negustori și târguri vestite, aceste localități ofereau iconarilor și zugravilor de biserici rurale posi­bilități de procurare a materialelor de pictură - pigmenți, sticlă, foiță de aur și argint, unelte -, asigurându-le totodată facilități de desfacere a mărfii în târgurile sezoniere. În sprijinul acestei ipoteze sunt invocate lucrări de artă plastică din secolul al XVIII-lea - grafică și pictură - care redau atmosfera târgurilor unde iconarii își vindeau icoanele. Pentru po­pu­lația românească ocazia de a-și putea cumpăra obiecte de cult adecvate confesiunii lor, icoane pe sticlă, împlinea o importantă nevoie spirituală, cea a rugăciunii în propria casă. Prețul accesibil al icoanelor pe sticlă și tematica ortodoxă au determinat înmul­țirea atelierelor de iconari, explicând succesul de care s-au bucurat acestea, până în primele ­decenii ale secolului XX. Timp de peste 150 de ani, meșteșugul ­picturii pe sticlă s-a dezvoltat în mai multe zone ale Transilvaniei. Mulți zugravi, pictori de biserici sătești și făuritori de icoane, au început să cutreiere satele în căutarea unor angajamente de lucrări și comenzi din partea localnicilor. Pictarea icoanelor pe sticlă devenise un adevărat fenomen de masă, îmbrățișat de familii întregi și chiar de majoritatea locuitorilor unui sat. În satul Vlădeni, de lângă Brașov, aproape toți locuitorii se ocupau de icoane pe sticlă. Unii le lucrau, alții din familie le vindeau în târguri sau mergeau cu ele prin alte sate. În secolul al XIX-lea, în Șcheii Brașovului sunt menționate mai multe ateliere de iconari în cadrul cărora zugravii țărani se specializaseră pe etapele de lucru ale icoanei: unii transpuneau izvodul, trasând contururile, alții copiau inscripțiile, urmau cei care umpleau contururile, cei care aplicau foița de aur, argint sau, ulterior, dădeau cu bronz. Ultimele ope­rații erau cele de înrămare a icoanei și fixare a capacului/dosului.

Facilitatea nesperată a românilor transilvăneni de a putea deține în propria casă mai multe icoane - câte una pentru fiecare patron al activităților și nevoilor sale spirituale - a generat în interiorul locuințelor tradiționale românești un original mod de integrare a acestora. Considerate obiecte de cult, icoanele pe sticlă au fost puse în camera curată, acolo unde țăranul își păstra și etala statutul social și prestigiul de neam, prin măiestria femeii de a îmbrăca casa cu odoare de preț: covoare, păretare, ștergare, farfurii și cancee, mobilier pictat sau împodobit cu crestături artistice, piese de costum. În aceste încăperi, icoanelor le-a fost rezervat un loc special, cel mai de sus, acolo unde cine pășea pragul casei le putea vedea așezate la rând, pe polițe de lemn decorate.

Urmărind maniera de abordare a iconografiei bizantine de către iconarii și zugravii de țară, în contextul socio-economic și istoric specific societății românești din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, putem spune că opera lor aduce peste timp o mărturie sinceră de credință ortodoxă împletită cu reprezentările specifice universului lor spiritual. Această categorie de pictori, cu origini țărănești, a oferit comunităților din care făceau parte imaginea duhovnicească a unui creștinism autentic, cel al dumnezeiesc-omenescului.

Revenit în actualitate, mește­șugul pictării de icoane pe sticlă se bucură de succes nu numai pentru calitățile artistice ale ­genului, cât, mai ales, pentru ­valoarea emblematic identitară și confesională a acestora.

(Dr. Doina Ișfănoni, Cercetător etnolog, istoric și teoretician de artă)