Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Norocul creatorului filmului „La Moara cu Noroc”
Victor Iliu este indiscutabil o figură de patrimoniu a cinematografului românesc. Numele său stă cu cinste între cele ale fondatorilor şi clasicilor şcolii româneşti. Norocos şi nenorocos totodată. Ajunge regizor târziu, după experienţe de gazetar de stânga şi exercitarea unor îndeletniciri nu chiar gorkiene, dar nu cele de concepţie în cinema. Aceste ocupaţii, din care unele din repertoriul creaţiei cinematografice, l-au înzestrat însă cu instrumentele necesare abordării actului suprem în creaţia filmică, cel regizoral. Când şi-a dat seama că locul său este în cinematografie şi a apucat pe acest drum, a avut şansa ca România să-şi creeze pentru producţia de film o bază modernă, cea de la Buftea, despre care Tudor Arghezi afirmase impresionat că are prin dotare virtuţi nemţeşti, dar că-i lipsită de meşterii nemţi.
Acei nemţi invocaţi de autorul „Cuvintelor potrivite” au apărut miraculos la un moment dat şi unul dintre aceştia a fost şi Victor Iliu. Fusese trimis la Moscova la aspirantură şi acolo îl prinsese încă pe platouri pe Serghei Esenstein. A urmărit filmările la „Ivan cel Groaznic” şi privilegiul i-a marcat decisiv demersul artistic. La Moscova s-a bucurat şi de îndrumarea unui alt mare avangardist, Serghei Iutkevici. În acelaşi timp, Victor Iliu s-a adăpat şi de la un alt mare curent artistic, cu care s-a simţit afin, cel al neorealismului italian, dialogând fructuos între alţii cu Roberto Rosellini. În felul acesta, creatorul trecut prin atâtea vămi existenţiale, omul cultivat şi haric, a reuşit să fructifice roditor aceste lecţii de mare artă. Le-a dat întrupare într-o vedere originală şi fecundă. Măsura acestei lecturi fertile o reprezintă fericit capodopera sa, filmul „La Moara cu Noroc”, care i-a aureolat cariera şi l-a înscris între numele esenţiale ale cinematografiei româneşti.
„La Moara cu Noroc” este un film care poartă însemnele eternităţii. Nu a rămas în istoria cinematografului naţional doar pentru că a reuşit performanţa, de neimaginat în acele timpuri ale ruperii în două a Europei, de a fi selectat la Cannes în 1957 şi de a se fi numărat printre creaţiile nominalizate la Marele Premiu, ci pentru că are şi azi, la atâta amar de vreme de la realizare, forţa de emoţionare şi captivare a operelor nemuritoare. Pelicula alb-negru, marcată de trecerea anilor, clocoteşte de viaţă, respiră măreţia tragediilor antice, e doldora de adevăr omenesc şi artistic, încât te cuprinde şi te copleşeşte. Intri în vâltoarea sa dramatică cu toată făptura sufletească şi simţi că te înalţi prin sunetul unic al acestei plăsmuiri de poveste.
Aceasta a fost senzaţia pe care am încercat-o eu şi alţi iubitori de film când l-am avut ca oaspete în Iaşi pe regizorul Nicolae Cabel, fost elev al lui Victor Iliu şi „paznic de far” al memoriei acestuia. Am revăzut cu acest prilej, în premieră pe DVD, filmul „La Moara cu Noroc”, cuprins într-o casetă alături de micromonografia „Victor Iliu, surâsul rezistenţei” şi documentarul „Victor Iliu” semnate de Nicolae Cabel, editate de E. Media (director Andrei Enescu). Proiecţia a fost precedată de o incitantă dezbatere în care s-a glosat pe marginea acestei capodopere şi s-a subliniat că aceasta a fost norocul unui creator nevoit să-şi ducă viaţa într-o epocă nu tocmai norocoasă. S-a adăugat cu îndreptăţire că spiritele alese reuşesc să învingă cerbiciile. Victor Iliu, de la a cărui naştere s-a rostuit în 2012 centenarul, sărbătorit cum se cuvine de fundaţia condusă de regizorul Nicolae Cabel, este unul dintre aceşti pământeni rari şi preţioşi.