Nostalgii de început de an şcolar

De câte ori vine toamna, mă cuprinde nostalgia. Nu e ceva care ţine neapărat de firea poetică, ci mai mult de amintirile începutului de şcoală. Încă trăiesc starea uşor febrilă a lui 15 septembrie, când nici vara n-a plecat de-ajuns şi nici toamnă nu este, când ghiozdanele îşi primesc cuminţi tributul de manuale, caiete de clasă şi curat. Să nu uităm de minunatele penare, care mai de care mai sofisticate în ziua de azi, dar atât de umile şi simple mai de mult. Scot stiloul, semn că am trecut de clasa întâi, când nu aveam voie decât cu creionul, şi caligrafiez spre deliciul personal: m mic de mână, a mic de mână, ma, apoi ma-ma, mama.

Sunt convinsă că fiecare dintre noi retrăieşte minunea primei zile de şcoală, când a găsit pe bancă abecedarul, când din podea răzbătea un miros puternic de petrol, când perdelele erau albe ca neaua, în contrast cu tabla neagră de lemn, proaspăt ştearsă, gata să primească toate încercările noastre de lume nouă scrise cu creta.

Încolonate, două câte câte două, aşa cum stăteam noi în faţa treptelor din faţa şcolii, aşteptând să intrăm dimineaţa, tot aşa amintirile vin din copilărie şi trec în fiecare septembrie prin faţa uşii unui om matur care încearcă grăbit să le şteargă cu buretele. Uniformele se retrag tiptil (acest cuvânt ciudat care a venit în viaţa mea în clasa I) pe scaunele cu spătar, costumele de trening se duc în sacoşele pentru ora de sport, compunerile cu pui de căprioară se retrag în caietele dictando, după ce mama le verifică şi poate mai îmbunătăţeşte ceva la ele, poeziile se repetă singure în gând, până ating marginea claselor primare. Toate se retrag acum din faţa tumultului pe care îl văd zilele acestea, când şcolăreii "o iau din nou de coadă", cum auzeam adesea formula despre începerea anului şcolar.

Alţi copii, aceleaşi emoţii, alţi învăţători, aceeaşi dorinţă de a le pune în mână condeiul şi de a aprinde în piepturile firave flacăra dragostei de învăţătură. Nu ştiu ce s-a aşteptat de la noi ca generaţie şi nici dacă am reuşit ceva, dar umerii celor care sunt acum în clasa întâi îi simt striviţi de un viitor plin de aşteptări pe măsura dezvoltării tehnologiei şi ştiinţei, dar şi plin de tentaţii greu de învins. Poate că ei vor reuşi să facă mai mult, au şanse mai mari decât noi, cu icoanele în şcoli şi orele de religie în programă, cu "Tatăl nostru" la început de curs. Depinde şi de noi dacă vom şti să le fim modele, şi nu nişte vârstnici nostalgici care vor spune că "pe vremea lor...".