Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Nu avem voie să uităm

Nu avem voie să uităm

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Alina A. Rotaru - 29 Ian, 2017

Nu am crezut istoria atrocităților petrecute în țara mea, dar și în Europa secolului XX, însă, citind și documentându-mă, am descoperit nefericita realitate care m-a șocat și dezgustat în același timp.

Istoria e condamnată să se repete, iar a vorbi despre ceea ce înseamnă brutalitate, tratamente inumane și efectele lor înseamnă formarea unei conștiințe vii și sensibile la durerile celorlalți, și nedreptate înseamnă a te ridica și a riposta față de genocidele umanității.

Poate sunt iluzorii ideile pacifiste într-o societate în care jocurile video încărcate cu violență sunt accesibile copiilor la vârste periculos de fragede, ca mai apoi să ne mirăm de adolescenții care își ucid colegii cu sânge rece în Statele Unite sau altă parte.

Uluirea cea mai mare pentru mine, studiind istoria secolului XX european, nu o constituie personalitatea sanguinară a lui Hitler, ci masele de oameni care îl urmau și susțineau fără echivoc o ideologie criminală.

Monstruozitatea uciderii e aceeași, indiferent că s-a întâmplat în Rusia sovietică sau în România comunistă a veacului trecut, în Kenya, Nigeria sau Irak, la început de al treilea mileniu. Să ne oprim din a prioritiza morții. Categoria de primă mână se află în țările dezvoltate, dacă acolo se întâmplă un atentat, trei săptămâni se dezbate tragedia prin toate mijloacele și rețelele existente. Vine apoi, cu întârziere, vestea morților de gradul doi, care au avut nenorocul să se afle într-o țară care nu e foarte influentă și importantă. Ei sunt obscuri și nebăgați în seamă foarte mult.

Și totuși, valoarea vieții este aceeași indiferent de prove­niență: străzile Manhattanului sau o suburbie din Alep.

Cine nu prețuiește viața nu o merită! Chiar dacă persoana în cauză e de culoare albă sau neagră. Chiar dacă forma de viață e embrionară.

Până unde pot merge nebunia și cruzimea umană? Nu a fost destul să dai ca regim comunist „democrat” și „popular” oamenilor nevinovați condamnări mai mari decât vârstele la care au fost arestați, a mai trebuit să-i și extermini prin bătaie și înfometare sistematică? Nu a fost suficient să ucizi zeci de mii de oameni în camerele de gazare, a fost necesar să faci și săpun din ei? Nu a fost îndeajuns că ai răstignit pe Cruce un Om, I-ai mai pus și o coroană de spini pe cap și ți-ai bătut joc de El?

Mă gândesc la supravie­țuitorii din lagărele Coreei de Nord, loc unde o mașină de cusut valorează mai mult decât viața unui om, sau temnițele comuniste unde a murit elita României interbelice. Profesori, preoți, ofițeri în Armata Română, mi­niștri în guverne care au condus strălucit România în drumul spre recunoașterea locului ei în Europa, majoritatea au rămas în gropile comune din Aiud, Gherla, Canal, Văcărești, Jilava, Târgu Ocna și atâtea alte locuri unde moartea a fost mai tare decât viața.

Nu sunt foarte ortodoxe sentimentele care mă încearcă față de torționarii din „Fenomenul Pitești”, cărora cu toată conduita psihologică în formare, care presupune între altele toleranță, acceptare necondiționată, lipsa prejudecăților și empatie, tot nu le pot spune oameni.

Acele ființe chinuite care priveau spre torționarii lor cu „speranța” că îi vor omorî pentru a scăpa de chinuri… „I-am mulțumit lui Dumnezeu că n-a făcut omul veșnic. Acest gând a fost sprijinul meu atunci”, mărturisea Aurel Vișovan, victimă a fenomenului Pitești.

Când suferința e legitimă, homo sapiens devine homo animalis. Avem o ușurință incredibilă în a ne autoconserva, tradusă de multe ori prin a distruge pe ceilalți, care până la urmă sunt frații noștri. Uneori ne mutilăm propria specie până la hotarele nebuniei. Istoria confirmă. Există anumite limite ale suferinței peste care, dacă trecem, nu mai suntem oameni. Ne pierdem, ne desfacem, ne descompunem.

Mă rog ca niciodată să nu fiu pusă în situații de felul acesta. „Să nu ne dea Dumnezeu cât putem duce”, spune o vorbă din popor.

Somnul conștiinței naște monștri umani, atunci când durerea celui de lângă tine nu te mai mișcă, când ești indiferent față de cei care suferă și au nevoie de ajutor, atunci când nu mai zâmbești, când s-a așezat nepăsarea pe sufletul tău în legătură cu cei care imploră tăcut atenție… Atunci e cazul să te oprești. Dacă nu o faci, e o problemă.

Porți doar haine, dar ai uitat că ai un suflet. Sau l-ai pierdut undeva între tinerețe și maturitate, sau maturitate și bătrânețe, sau… nu știu, tu știi, omule.

E cazul să te oprești și să începi să admiri răsăritul, ploaia, apusul, gingășia unei flori, calitățile celor de lângă tine, să oferi un zâmbet, nu doar atunci când ți se face o favoare, ci pentru că ești om. Om!
Uneori mă uit la mine și îmi este groază de ceea ce pot deveni dacă nu mă opun acestei centrifuge unde acționează cu forță goana după mai mult, goana după mai bine, urmărirea scopurilor proprii fără să-mi pese de ceilalți, satisfacerea nevoilor urgente și imediate, uitând că am un suflet, uitând să trăiesc.

A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a iubi creația Lui, respectând diferențele etnice, ra­siale, ideologice, religioase, politice sau de orice altă natură.

Ura nu potolește ura. Neutralizarea răului nu se face prin rău, ci prin bine.

Vă provoc să priviți partea frumoasă a vieții, să căutați aurul în oameni, nu pământul.

Să trăiți exact așa cum v-ați fi dorit să o faceți pe patul de moarte, fiind dovada vie că se poate trăi frumos și demn.

Să aveți liniște în conștiințe când mergeți la culcare, convinși că ați făcut o diferență pozitivă în jurul vostru.

Schimbarea începe cu mine. Schimbarea începe cu noi.