Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Nu filmăm să ne-amuzăm

Nu filmăm să ne-amuzăm

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 04 Iul, 2022

Acesta este titlul unui film din 1975 al lui Iulian Mihu, cu o distri­buție fabuloasă: Toma Caragiu, Gheorghe Dinică, Gina Patrichi, Mircea Albu­lescu, Jean Constantin, plus apari­­țiile inedite ale regizorului Jean Georgescu și ale fotbalistului Alexandru Boc! Este o comedie „film în film”: asistăm la filmările unei producții cinemaografice despre... bișnițarii de pe litoral.

Dacă vorbim despre cinematografia românească, titlul lui Iulian Mihu este azi mai potrivit ca oricând. Din păcate, nu în sensul unor producții foarte serioase, ci mai degrabă în acela că multe filme româ­nești - majoritatea? - se străduiesc, înainte de toate, să ne prezinte mizeria. Nu atât cea material-socială, cât mizeria morală. Tot ce poate fi mai urât într-o ființă umană. Cu o precizare: realizatorii nu încearcă să prezinte mizeria din Afganistan, Venezuela sau Somalia, ci doar pe cea românească. Nu știu dacă a existat vreo „știre de la ora 5” care să nu fi ajuns într-un film.

Mă grăbesc să fac două precizări: 1. Nu există și nu trebuie să existe nici o obligație privind conținutul unei creații - filmele, ca și cărțile, ca și operele plastice, pot fi despre orice; 2. Sigur că arta nu trebuie să ocolească - și n-a făcut-o niciodată - aspectele neplăcute ale vieții.

Dar mai depinde și cum o faci... Și cât de preocupat ești să reflectezi doar ceea ce este oribil.

Desigur, există public pentru asta, pentru că mulți oameni au ceea ce Fănuș Neagu numea „setea de mizeria altora”. De-aia suntem lipiți ca Gonzo de ecranul televizorului la toate emisiunile și știrile în care niște cetățeni suferă, plâng, se ceartă, se bat, vorbsc urât. „Ăsta o duce mai rău ca mine!”, mărturisim în gând, cumva ușurați.

Se fac totuși filme românești bune, foarte bune sau excelente? Din fericire, da. Aș pomeni fără să stau pe gânduri cel puțin „Aniversarea” lui Dan Chișu, „Senatorul melcilor”, de Mircea Daneliuc, sau „Restul e tăcere” al lui Nae Caranfil. Răul, durerea, tristețea nu lipsesc nici aici - dar, încă o dată, depinde cum le prezinți. Și mai depinde care e miza, „the big picture” (că tot vorbim despre filme).

E drept, cinematografia românească are scuza lipsei de resurse. În 2001, Cristi Puiu a făcut „Marfa și banii” (titlu oarecum autoironic, în acest context), filmat cu o singură cameră, cu doar câțiva actori și având un buget cu care în Occident faci genericul... Este filmul-cult care a dat startul Noului Val Românesc, atât de apreciat în lume și pentru calitățile sale, desigur, dar și din
două motive speciale.

În primul rând, pretențiosul public al marilor festivaluri nu prea s-a prins că minimalismul pe care îl aplaudă la noi nu e atât o alegere, cât o lipsă a alternativei. Va mai curge multă apă pe Dâmbovița (sau poate chiar va seca) înainte ca filmul românesc să-și permită o superpro­ducție cu mii de figuranți, zeci de locuri de filmare, explozii, efecte speciale...

În al doilea rând, suntem exotici. Lumea mare a cinematografiei se uită la filmele noastre - conținut și formă deopotrivă - așa cum ne-am entuziasmat noi când am descoperit că și coreenii pot să facă filme.

Cinematografia românească are actori sclipitori, câțiva regizori foarte buni, alții care experimentează și s-ar putea să ajungă la ceva, scenarii așa și-așa (cu puține excepții) și posibilități materiale submediocre. La urma urmei, am putea spune că tristețea profundă a covârși­toa­rei majorități a producțiilor cinematografice românești reflectă tristețea bugetelor...